Noapte de iarnă
George Topârceanu
Cad din cer mărgăritare
Pe orașul adormit…
Plopii, umbre solitare
În văzduhul neclintit,
Visători ca amorezii
Stau de veghe la fereastra,
Și pe marmura zăpezii
Culcă umbra lor albastră.
Iarna!…Iarna tristă-mbracă
Streșinile somnoroase,
Pune val de promoroacă
Peste pomi și peste case.
Scoate-o lume ca din basme
În lumini de felinare,-
Umple noaptea de fantasme
Neclintite și bizare,
Din ogeacul de cărbune
Face albă colonadă
Și pe trunchiuri negre pune
Capiteluri de zăpadă,
Iar prin crengile cochete
Flori de marmură anină,-
O ghirlandă de buchete
Care tremură-n lumină.
Reci podoabe-n ramuri goale
Plouă fără să le scuturi,
Ici, risipă de petale,
Colo, roi ușor de fluturi.
Și din valul de zăpadă,
Ca o mută arătare
Legănându-se pe stradă,
Un drumeț ciudat răsare…
Vine cu popasuri multe,
Face-n calea lui mătănii,
Câteodata stă s-asculte
Clopoțeii de la sănii.
Alteori uimit tresare,
Dă din mâini șoptind grăbit-
Parcă spune-o taină mare
Unui soș închipuit…
Ca o umbră din poveste
Se strecoară-ncet, și iar
Stă deodată fără veste
Răzimat de-un felinar.
Fața lui se lămurește,-
Pare-nduioșat acum…
Visător și lung privește
Casele de peste drum:
Poarta mica…pomi în floare…
O fereastră luminată…
Streșini albe de ninsoare…
Toate-i par ca altădată!
Și păreri de rău trecute
Cad pe inima-i trudită,
Ca un stol de păsări mute
Pe-o gradina părăsită:
-„Bulgăraș de gheață rece,
Iarna vine, iarna trece
Și n-am cu cine petrece…
Bulgăraș topit în foc,
Dacă n-am avut noroc!
Dacă n-am avut noroc…”
Glasul, înecat, se curmă.
Omul, șovăind în stradă,
Pleacă iar, lăsând în urmă
Pete negre pe zăpadă.
