Nu e despre cum n-am mai fost în acest loc de care existența mea este, aș putea spune fără să greșesc foarte tare, ombilical legată pentru că nu ar fi adevărat. Nu mai departe de ce vorbeam cu Luca deunăzi despre activitățile noastre printre ele amintindu-ne și de poeziile Otiliei Cazimir pe care le-am citit acolo, ori despre multe altele la care au fost martore necuvântătoarele de acolo.
Duelul poeziilor Otiliei Cazimir. Unde? Pe tăpșan, evident!
Am fost acolo astăzi și am avut parte de o vreme superbă, una care e potrivită pentru citit, ori iubit, ori mai știu eu activități îndrăgite (unii ar spune numărat banii că așa era cândva, când eram eu mai crudă) însă s-a dovedit a fi extrem de potrivită pentru o introspecție cadrul având toate ingredientele din întreg spectrul senzorial.
E fascinant ce senzații m-au învăluit, ce stări aparte pe care nu am știut a le gestiona, ce trăiri care m-au aruncat de pe o trambulină pe alta, la înălțimi diferite mușcând din amintiri pe care le credeam uitate.
Știți cum miroase o nucă în hăinuța ei? Divin! I-am adus una liceanului pentru că el n-a putut veni având de lucrat la matematică, eu dorind a nu rata așa spectacol.
Dar aveți idee ce tristă rămâne hăinuța atunci când a rămas prea mică fiind părăsită?
Dar cum îți întinde disperată mânuțele pentru a mai atinge puțin pe cel/cea care până nu demult se cuibărea în ea ați văzut-o? Eu, da!
Însă supărarea ei nu ține mult pentru că repede trece iarna și iar vine primăvara cu frunze noi și flori și nucușoare proaspete. Și pe urmă, are o sumedenie de flori care nu mai știu cum s-o înveselească.
Și când florile au obosit mai stă la palavre cu gutuile ori strugurii sau cu merele fiecare având ceva interesant de destăinuit înainte de a pleca în cămara celor care le-au îngrijit.
Cât despre mine, am revenit în copilărie neratând a mă cățăra în nuc, exact așa cum o făceam odinioară adică acum mai bine de patruzeci de ani. O fi bine, o fi rău n-am de unde ști însă știu cum m-am simțit și asta a contat. Doar asta!
