Mi-e tot mai greu să găsesc o definiţie a poeziei. Dar cred că noi, poeţii, avem datoria să facem lumea mai frumoasă. S-o salvăm de la indiferenţă, prin înţelegerea şi relevarea rosturilor vieţii. Şi putem face asta numai dacă primim în schimb dragoste şi frumuseţe. Însă nu poţi nici să primeşti şi nici să dai dragoste şi frumuseţe într-o lume tensionată. Sau, dacă poţi, asta nu ţine de inimă, ci doar de tehnică. Boris Pasternak spunea că tinerii poeţi care scriu fără să cunoască în profunzime lumea, istoria, n-au nicio şansă de-a ajunge mari cu adevărat. Dar, ca să fii un mare poet, trebuie în acelaşi timp să cunoşti ca nimeni altul limba în care scrii, adică să fii „poliglot” al limbii tale, aşa cum marele meu prieten Nichita Stănescu susţinea pe drept cuvânt că este „poliglot de limba română”. Şi-apoi mai trebuie să fii un neobosit cititor. Să-ţi stăpâneşti profesia ca un om de ştiinţă, mereu la curent cu tot ce se petrece în domeniul tău. Şi, nu în ultimul rând, să-ţi asumi o anumită responsabilitate pentru lumea în care trăieşti. Atitudine fără de care poţi fi la o adică un poet bun, dar nu un poet mare.
Evgheni Evtușenko
Cu siguranță, fiecare dintre noi va reuși să găsească în antologia lui Evgheni Evtușenko, Zece secole de poezie rusă, poezia care să-l reprezinte fără ca el să mai fie nevoit să spună niciun cuvânt. Pentru că da, el este cel care s-a înhămat la această muncă titanică, deoarece așa cum spunea Esenin: Rusia – o șesime de pământ, a dat o jumătate din poezia lumii.
Evgheni Evtușenko este cel care a citit și învățat pe dinafară poezia celor de dinaintea lui, pentru că a avut sentimentul că rădăcinile sunt lungi. Prima tentativă de a întocmi o antologie a avut-o atunci când, în occident fiind, a descoperit că poezia poeților ruși, fie că erau cei din țară sau cei care au emigrat, trebuia cunoscută deoarece și unii și alții își iubeau patria, chiar dacă aveau percepții diferite asupra viitorului ei. Pentru că nu știa dacă situația din țara natală i-o va permite, a încheiat un contract cu o editură americană, dar venirea lui Gorbaciov la putere a permis apariția ei în Rusia, în ediție de masă.
Ceea ce este de remarcat e faptul că, pentru fiecare poet în parte, Evtușenko a scris și un articol, dar și câte un mic poem. În acest fel a avut posibilitatea să-și exprime propria părere despre personalitatea și valoarea fiecărui poet, indiferent cum a fost acesta receptat în epocă.
Evtușenko (18 iulie 1933) a fost una dintre primele voci umaniste ce a apărat libertatea individual în spațiul comunist-totalitarist sovietic. A publicat primele poezii pe când avea 15 ani, încă din timpul lui Stalin, la 19 ani – prima carte, pentru ca la 22 de ani să devină cel mai tânăr membru al Uniunii Scriitorilor. A fost extrem de iubit de cititori datorită tonului său poetic și non-conformismului tranșant.
Pe lângă poezie, Evtușenko a scris și proză, aceasta fiind citită pe patru continente. A ținut multe prelegeri de literatură, lecturi publice pe stadioanele și în piețele marilor orașe. Există câteva sute de cântece scrise pe versurile lui, devenite atât de populare, încât nici nu li se mai cunoaște autorul.
Evtușenko a declarat că este îndrăgostit de America, acolo apărându-i 18 cărți, iar Universitățile din New York, Oklahoma și Queens l-au invitat să predea literatură rusă.
În România, datorită prozatorului, poetului și dramaturgului Ștefan Dumitriu și a Nadiei Brunstein, putem citi o antologie de poezii scrise de Evgheni Evtușenko, intitulată Mierea târzie.
MAMA
Între mamă şi fiu, nepotrivirea-i totală, ingrată,
mai ales dacă-i unic feciorul şi-adult,
el e ultimul bărbat pe care ea ar vrea să-l dea gata,
cu eleganţa, cu farmecul ei de demult
Când mama, uşor, pe marginea patului meu se lasă,
după ce şi-a scos din picioare şoşonii ei uzi,
din tristele-i buze, aud întrebarea cumplit de duioasă:
„Ce-i cu tine, băiatul meu? De ce nu m-auzi?”
Dar nici duioşia asta nu stoarce răspunsu-aşteptat,
până când, ca dintr-o prăpastie mă extrag, încă viu,
bolborosind: „Toate-s în regulă… şi-apropo, arăţi minunat!”
Ah, mincinoasele legi ale jocului dintre mamă şi fiu.
Oare chiar nimic n-am de spus mamei, cu toate că ea,
pentru mine, ca sclavii, spinarea prin vreme şi-a frânt?…
Mă ascund în clişee: „Hai calmează-te!
Ce va fi, vom vedea!”
Ar fi multe de spus, dar mi-e milă de ea.
Nu mai scot un cuvânt.
Între noi, e un hotar invizibil de lacrimi, hotar
al înstrăinării de sine, de ceilalţi – nu-l putem traversa.
Mi-e imposibil să trec pe umerii mamei
prea lungu-mi calvar,
când chiar şi pe umerii mei abia dacă-l mai pot îndura.
Incerţi pot fi doar taţii, dar mama – totdeauna adevărată,
nimeni în lume n-ar putea-nlocui chipul ei grijuliu.
Mama, venind doar în vizita strict măsurată,
iată crima nevinovată a nemilosului fiu!
Peste ani, cu căinţă târzie venim
la moviliţele lor de pământ invadat de verdeaţă,
şi-atunci le povestim mamelor noastre, le povestim
toate câte n-am putut să le spunem în viaţă.