Bucurii lângă copii

Sunt momente când regret că nu mai sunt copil, pentru că înțeleg ce multe aș schimba cu mintea de acum. Și mai știu că mulți s-au gândit la asta privind retrospectiv chiar dacă nu au puterea ori nu vor să recunoască.
Mă uit la copiii cu care am bucuria și fericirea să mă întâlnesc și mă gândesc ce oportunități au și ce deschidere spre cunoaștere doar că ei nu realizează acest lucru, poate cum e și firesc la vârsta lor, dar în viața cărora trebuie să intervină părinții și apoi dascălii pentru a-i călăuzi așa cum se cuvine. După pricepere și dorință.
Însă, speranța mea este ca întâlnirea cu oameni pasionați și dedicați să le dea de gândit și să-i facă să caute spre a desluși tainele ce se ascund între filele cărților, în primul rând.
De fiecare dată repet că procesul de cunoaștere nu se face de către copil pentru mamă, tată, dascăl ori mai știu eu cine ci doar pentru copilul în sine. Mulți percep că învață pentru oricine altcineva înafară de ei. Și de aici încep confuziile.
Prezența mea alături de copii și dascălii lor este mereu plină de pasiune și dedicație, pentru că eu cred cu toată ființa mea că acest lucru este molipsitor. Școlăreii simt imediat dacă ești plictisit ori ți-e lehamite și te taxează în cel mai crud mod cu putință. Trebuie să vii deschis și dornic de a înlesni un dialog de pe urma căruia toată lumea să fie câștigată. Ei în informații și detalii, eu în trăiri și emoții.

Cu aceste gânduri m-am prezentat la întâlnirea cu niște școlărei de clasa a III-a și le-am propus o joacă pe continente, una atât de ofertantă, care practic putea să fie interminabilă. M-am pregătit cum am putut eu mai bine, în detaliu și am avut în vedere că cei cărora mă adresez au călătorit mult mai mult decât am făcut-o eu până la o vârstă înaintată.
Nu sunt ei vinovați cu nimic că eu sunt născută în alt secol și că întreaga mea copilărie și adolescență s-a petrecut în spatele cortinei de fier. Atunci, toate excursiile erau imaginare nu ca acum, când granițele sunt deschise singura opreliște fiind de ordin financiar.
Am adus cu mine hărțile celor șașe continente.

I-am întrebat pe școlari dacă le recunosc și i-am invitat să le eticheteze. M-am bucurat nespus să văd că nu e nevoie de ajutor și știu, chiar dacă doar cățiva, pentru că e molipsitor. 😉

 

   

După ce toate au fost recunoscute, am adus în fața lor cartea Copiii lumii, de la editura cartema, care a reprezentat postamentul întregii mele lecții. Imaginea de mai jos vă dă mai multe indicii despre ce anume am pregătit pentru a lucra alături de ei.

În fiecare dimineață, milioane de copii se trezesc și încep o nouă zi

așa începe această minunată carte. Și am localizat câțiva copii aflați pe alte continente, în alte țări.

Cu toții locuim undeva. Tu unde locuiești?

Poate în Republica Cehă? Australia? Mexic?  Stegulețele s-au așezat, unul câte unul, pe harta potrivită, la locul lor.

Am vorbit despre locul în care alegi să stai atunci când ești supărat ori vrei să visezi cu ochii deschiși. Am identificat pe hartă unde visează cel din Finlanda, dar și cel din Italia, Germania, China sau Maroc.

Când a venit vorba despre familii, am aflat că sunt familii mai mari ori mai mici, că poți avea ambii părinți ori doar unul, că tot familie se numește dacă ea e compusă dintr-o mamă și-un copil, ori bunic și nepot.

Discuția despre cum arătăm a stârnit multă vervă,

așa cum și modul în care ne îmbrăcăm a aprins spiritele și imaginația.

Dacă-ți pui o pălărie nouă ești diferit? Da, dacă atunci interpretezi un rol, ești. În rest, când îți scoți pălăria ieși din rol și ești tot tu.

     

Hobby-urile și lucrurile care ne fac diferiți a adus rostiri interesante. Am aflat că se colecționează lucruri, că cititul face parte dintre ele, că există chiar un băiețel care merge la vânătoare cu tatăl lui, ceea ce nu e puțin lucru. Mai sunt băieți care meșteresc, fetițe care-s pasionate de croitorie ori de puzzle-uri cu mii de piese. Mai fascinante ca rostirile sunt licărul din priviri, gesticulările și pasiunea cu care sunt împărtășite aceste preocupări preferate.

Duci gunoiul acasă?
Dai cu aspiratorul?
Stai cu sora ta mai mică?
Primești bani pentru aceste lucruri pe care le faci?
Ți se pare umilitor să fii pus tu să le faci? acestea sunt o parte din întrebările care s-au auzit atunci când am vorbit despre muncă.

   

Copiii pot avea nenumărate responsabilități care diferă de la țară la țară. E important de analizat și ce fac cei din familia lor pentru a-i ajuta.

Cu mâncarea am deschis cutia Pandorei, pentru că e cineva care nu o îndrăgește? Chiar dacă sunt printre alimente unele care nu sunt preferate, există nenumărate altele care ne fac o plăcere deosebită și numai rostirea numelor lor ne fac să salivăm. Nu vreți să știți câte preparate s-au auzit și ce arome s-au strecurat în sufletele noastre, a tuturor.

Eu am imortalizat o parte din experiențele culinare din locurile vizitate cu un aparat foto și i-am invitat și pe copiii să o facă. Dacă nu în ceea ce privește preparatele culinare, măcar a obiectivelor turistice ori a altor atracții.

   

Am pregătit tuturor școlarilor un tipar cu acest aparat, pentru a-l putea meșteri fiecare și a adăuga mai apoi imaginile preferate din călătoria lor.

Un alt material pregătit a fost pașaportul, explicând în amănunt cum anume să-l completeze.

 

O activitate ce va continua în zilele ce urmează alături de doamna învățătoare, la fel cum se va întâmpla și cu compunerea pe care le-am oferit-o spre rezolvare. La nedumerirea unui băiețel, am scris pe tablă ce anume conține o compunere și le-am împrospătat memoria cu introducere, cuprins și încheiere.

Am știut că a prins subiectul pentru că în pauză au venit la tablă, curioși să afle și despre alte țări. Ba, o fetiță m-a întrebat de unde poate să facă rost de cărți din acestea pentru că ai ei  nu le pot cumpăra și am îndrumat-o către bibliotecă.

   

Însă una dintre fetițe, în pauză, și-a scos păpușile din ghiozdan și le-a pieptănat, rujat și aranjat, spunându-mi cu mare mândrie că ea a confecționat rochiile, amintindu-mi dacă mai era nevoie că joaca e cea mai bună metodă de învățare.

Am plecat după ce i-am îmbrățișat pe fiecare și după ce-am promis că voi reveni. Și o voi face, negreșit!
Mulțumesc doamnei învățătoare, Adina, dar și Nicoletei, fărădecare totul ar rămâne la spadiul de vis.

Lasă un răspuns

error: Content is protected !!
%d blogeri au apreciat: