S-au scurs, pe nesimțite, 10 luni.
10 luni de când cel mai mare dintre copii a plecat în lume, cum se spune, pentru a-și completa studiile. Pentru cine nu e în cauză poate suna banal, dar pentru o mamă nu este. Și nici pentru cei implicați în acest proces.
Au fost cele mai grele 10 luni din viața mea, și poate doar perioada când am fost însărcinată, mai poate să echilibreze balanța emoțiilor. Mulți vor spune: au fost ei plecați la război, și tot au rezistat mamele. Așa este, au rezistat, da’ greu tare.
Timpurile s-au schimbat, e adevărat, dar sufletele mamelor nu.
Nu pot să spun cât de mult a așteptat cel mic, venirea celui mare. Câte întrebări, câte presupuneri, câte necunoscute! Mult freamăt, multe de ce-uri.
Ne-am îmbrățișat până ne-am ostoit dorul. Ne-am privit până ochii și-au recăpătat tot licărul. Unii dintre noi au sărit, cu multă bucurie. Apoi am stat la o masă festivă, așa cum se cuvine când reapare cel dintre noi, demult plecat.
Am povestit.
Am ascultat.
Am primit cadouri frumoase de care ne-am bucurat. De cărți dar și de gest. 🙂
Și poate Luca a fost cel care a tras concluzia cea mai bună:
– Uite mama, vezi? de aceea e bine să înveți. Să poți pleca, pentru ca mai apoi, la revenire, să ai ce povesti. Sunt altfel de povești! Merită să studiezi, și… așa am să fac și eu.
La fel aș proceda, dacă ar mai fi posibil și dacă… . Dar mai am un copil și poate va dori și el, să spună asemenea povești.
Ce va fi, numai Dumnezeu știe!
