Articol Literatura de azi – Viziuni contradictorii – Richard Wagner

Muzica este femeia care naşte, poetul este cel care fecundează… Muzica e femeie. Femeia înseamnă dragoste, dar o dragoste primitore şi care, atunci când primeşte, se dăruieşte pe deplin. Femeia devine ea însăşi abia în clipa când se abandonează… O femeie care nu iubeşte cu această mândrie dăruitoare e o femeie care nu iubeşte deloc. Iar o femeie care nu iubeşte deloc este cel mai respingător spectacol din lume.

Richard Wagner

VIZIUNI CONTRADICTORII

Pe parcursul întregii sale cariere artistice, Richard Wagner (22 mai 1813 – 13 februarie 1883) a elaborat o concepție dramaturgică proprie, care oglindea – prin conținut sau formă – gândurile și dorințele sale.

Cel care la 15 ani scria tragedia în cinci acte Leubald und Adelaine, se înscrie la Universitatea din Leipzig și studiază muzica, sub îndrumarea lui Christian Theodor Weinlig. În 1832 compune Simfonia în do major, singura sa lucrare de acest gen.

Viziunea sa asupra muzicii, în care avântul sentimentelor nu se domolește nici măcar o clipă, armoniile neobișnuite, bogăția părților instrumentale, structura formală inovatoare, toate acestea alcătuiesc un fenomen muzical unic, irepetabil și de neînlocuit.

A fost fascinat de operele lui Ludwig van Beethoven și de compozițiile eminamente romantice ale lui Carl Maria von Weber. Visul lui era să compună o mare operă istorică cu cinci finaluri, imnuri, alaiuri și zăngănit de arme. A rezultat Rienzi, cel din urmă tribun, ce a avut un succes deosebit  (1840 – premieră la 20 octombrie 1842, în Dresda).

 Zece ani mai târziu, Wagner a trecut printr-o transformare profundă; în primele lucrări teoretice dedicate reformei teatrului din operă, el critica aspru aceeași muzică pe care, cu puțin timp în urmă, o găsea impresionantă. Iată ce consemna despre muzica lui Meyerbeer, în eseul Opera și drama:

Deschide în fața noastră un gol atât de înspăimântător, o prăpastie atât de adâncă și un vid artistic, încât contribuția sa în acest domeniu, chiar comparată cu cea a contemporanilor, poate fi considerată nulă. Succesul său la public nu ne mai uimește odată ce luăm în considerare calitatea acestuia…; muzica de operă și-a pierdut întreaga capacitate de a se exprima și a căzut într-o ciudată teatralitate.

Un excelent exemplu în sensul acestei tranformări este Der fliegende Holländer (Olandezul zburător sau Vasul fantomă, 1841 – prezentată în premieră la 2 ianuarie 1843 la Dresda), lucrare ce a marcat prima distanțare serioasă de opera tradițională; delimitările lipsesc aproape cu desăvârșire, melodia se continuă fără întreruperi și apar primele laitmotive, asociate personajelor, obiectelor sau conceptelor abstracte.

A recurs la izvoare literare uitate, a utilizat teme și simboluri, le-a transpus conform propriei viziuni, dând naștere unor opere foarte personale.

Un pas decisiv a reprezentat opera Lohengrin (1845 – 1848). Personajul Lohengrin i-a stârnit prima dată interesul pe când lucra la Tannhäuser  (1842 – 1845).

Pentru premiera lui Lohengrin de la Weimar, Wagner s-a ocupat cu multă râvnă de opera sa, desenând singur detalii pentru scenografie și însoțindu-le de indicații precise asupra decorului. În privința tehnicii sale componistice, Wagner se contrazicea adesea, afirmând că ideile muzicale îi veneau atunci când scria textul, apoi dezmințind, ca în acest fragment dintr-o scrisoare adresată prietenului său, editorul Carl Gaillard:

Nu obișnuiesc să aleg un subiect la întâmplare, să-l transpun în versuri și pe urmă să mă gândesc ce muzică s-ar potrivi textului. Dimpotrivă, înainte să scriu primul vers sau să schițez o scenă, sunt deja cufundat în atmosfera muzicală a noii mele creații, am deja în cap întreaga muzică și toate motivele; prin urmare, atunci când am terminat poemul și am pus scenele în ordinea corectă, opera e gata pentru mine, iar conceperea ulterioară a detaliilor muzicale e doar o revizuire, pe care o fac meditând în liniște, căci clipa adevăratei creații a trecut deja.

Lohengrin este în zilele noastre opera cu cel mai mare succes la public a lui Wagner și, în consecință, foarte des pusă în scenă.

În 1852 începe să lucreze la tetralogia Inelul Nibelungilor. Urmează Tristan și Isolda, în anul 1865, iar în 1882 are loc premiera operei Parsifal, ultima scrisă de Wagner.

Se stinge din viață la Veneția, în urma unui atac de cord.

Creația wagneriană a avut o influență covârșitoare asupra evoluției ulterioare a muzicii. Mulți compozitori, printre care Anton Bruckner, Gustav Mahler, Claude Debussy (la începutul activității sale), Arnold Schönberg, Richard Strauss, s-au dezvoltat sub influența muzicii lui Richard Wagner.

Articol apărut în revista online Literatura de azi.

The Best of Wagner – audio

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat: