machetedidactice.com

O pădure între două coperte, o lume întreagă în mintea copiilor * Despre vulpițe, ulii porumbari, piranha, urme misterioase și bucuria de a învăța pas cu pas.

Astăzi, aventura a început între copertele unei cărți

Am adus la Rainbow Land o minunăție de carte, apărută la Didactica Publishing House: Pas cu pas în pădure. O carte frumoasă, foarte frumoasă, cu o planșă spectaculoasă, desfășurată între copertele ei, care parcă te invită să pășești într-o lume numai bună de explorat.

I-am provocat pe copii să plecăm într-o călătorie prin pădure. Imaginară, firește, pentru că afară puteau să fie cine știe ce temperaturi, dar noi ne aflam în confortul spațiului de joacă de la Rainbow Land. Aveam însă tot ce ne trebuia: o pădure întreagă, întinsă pe mese, și o mulțime de ochi curioși.

Am desfășurat planșa și i-am chemat pe copii, pe rând, să se așeze în fața ei.

— Ia să vedem! Ce observați? Ce vedeți în pădure?

Răspunsurile au venit imediat. O vulpiță! Un vultur! Un șoricel! O pasăre!

Fiecare ochi își alesese deja preferatul. Dar, surpriză! În toată această agitație vizuală, nimeni nu observase copacul care se întindea chiar în fața lor. A trebuit să-i conduc puțin spre el, să le atrag atenția, să-i invit să privească dincolo de ceea ce le sărise prima dată în ochi.

Și de aici au început poveștile.

— În ce anotimp credeți că suntem?

Ne-am uitat la culori. Galben, portocaliu, arămiu… Culori calde, care îmbrăcau pădurea într-o mantie de toamnă.

— Toamna! au venit răspunsurile.

— Și de unde știm? Ce ne spun culorile acestea?

Așa am început să citim imaginea, nu doar să o privim.

Fiecare copil a fost invitat să aleagă un personaj al pădurii și să ne povestească despre el. Bineînțeles, preferințele au fost cele care au dat tonul.

Veverița, uliul și doctorul pădurii

Am pornit cu veverița.

— Ce știți despre veveriță? Este mamifer? Face ouă sau naște pui?

Am vorbit despre cum se înmulțește, despre cum își crește puii și despre viața ei în pădure. Dintr-o simplă alegere de personaj am ajuns la o mică lecție despre lumea mamiferelor.

Apoi am ridicat privirea spre cerul pădurii și l-am descoperit pe uliul porumbar, care plana deasupra copacilor, atent la tot ce mișca dedesubt.

Darius a fost cel care ne-a povestit despre el.

— Dar oare cum reușește să-și vadă prada de la înălțimea aceea? am întrebat eu.

Și uite așa am ajuns să vorbim despre vederea extraordinară a păsărilor răpitoare, despre ochii lor ageri și despre felul în care pot repera o pradă de la mare distanță.

Pe undeva, ascunsă în trunchiul unui copac, se afla și ciocănitoarea.

Nimeni nu o observase. Nimeni! Dar mie mi-a plăcut atât de mult de ea, încât nu puteam să o las să treacă neobservată.

— Dar pe aceasta o vede cineva? Ia priviți aici! Cine este?

Ciocănitoarea, doctorul pădurii!

Am povestit despre ciocul ei puternic, cu care găurește trunchiurile copacilor, despre viermișorii și insectele pe care le găsește acolo și despre scorbura în care își face cuibul și își depune ouăle.

— Și ce credeți că se întâmplă în scorbură?
— Ies puii!
— Așa este! Și cine îi hrănește?

Am mai zăbovit puțin și lângă bufniță. Cu ochii ei mari, galbeni, pândea dintr-o scorbură, aproape confundându-se cu scoarța copacului datorită penelor gri-maronii.

— Dar ce este scoarța?
— Partea copacului!
— Exact! Învelișul care protejează trunchiul.

Și, pentru că pădurea noastră era îmbrăcată în culori de toamnă, a venit firesc și întrebarea:

— De ce au căzut frunzele?
— Pentru că a venit iarna!

Am discutat despre anotimpuri, despre schimbările din natură și despre felul în care animalele se adaptează la ele.

Vedeți? O singură imagine și câte drumuri se pot deschide!

Dincolo de joacă, se construiesc lumi.

Dar aventura nu se putea opri aici. Am întors cartea și, dintr-odată, am ajuns într-o cu totul altă lume: pădurea amazoniană!

Altă vegetație, alte culori, altă atmosferă. Mult verde, ape, plante și animale pe care nu le întâlnim în pădurile noastre.

— Ce observați diferit?
— E mai mult verde!
— Dar ce se ascunde în apă?

Piranha! Da, acei pești despre care auziseră, probabil, câte ceva.

Am descoperit apoi anaconda.

— Ce este șarpele?
— O reptilă!
— Și cum îl recunoaștem?
— Nu are picioare!

Am vorbit despre corpul alungit, despre pielea acoperită cu solzi și despre particularitățile reptilelor.

Apoi ne-au atras atenția niște broaște viu colorate. Culori spectaculoase, aproape ireale!

— Oare de ce sunt atât de colorate?

Am discutat despre broaștele otrăvitoare și despre culorile de avertizare, acel mesaj pe care natura îl transmite prădătorilor: „Atenție! Nu sunt o gustare tocmai potrivită!”

Am întâlnit și tatuul, cu înfățișarea lui atât de neobișnuită, și am povestit despre felul în care își caută hrana, folosindu-și simțul mirosului pentru a descoperi insectele.

Iar de aici am trecut, firesc, la comparații.

— Oare pădurea amazoniană seamănă cu pădurea noastră?
— Da!
— Dar ce este diferit?
— Animalele!
— Și plantele!
— Și culorile!

Am căutat asemănări și deosebiri, am observat, am comparat și am încercat să înțelegem că, deși pădurile pot arăta foarte diferit, fiecare adăpostește o lume vie, cu propriile reguli și echilibre.

Scriem, desenăm și descifrăm limbajul pădurii

După atâta explorare, am schimbat puțin registrul.

Am pregătit câteva pungi zip în care am introdus spumă, obținând o suprafață moale, elastică, cu o consistență tare plăcută la atingere.

— Ia să vedem, cum vi se pare?
— E moale!
— E faină!
— Parcă scriem pe nori!

Și cam așa era!

I-am invitat să scrie mai întâi pe pungile acestea, apoi să deseneze. Am vrut să le ofer o experiență senzorială diferită, în care mâna să descopere, să exploreze și să se joace, nu doar să execute.

Am continuat cu niște fișe în care copiii trebuiau să recunoască animalele după urmele pe care le lasă în pământ.

Urme mici, urme mari, urme care semănau între ele, dar aparțineau unor viețuitoare diferite. Am devenit, pentru câteva minute, adevărați detectivi ai pădurii.

Și, bineînțeles, nu am ratat ocazia să le explic de ce ne sunt utile toate aceste informații.

— Dar la ce îmi trebuie mie să știu ce animale trăiesc în pădure? m-ar putea întreba cineva.

Ei bine, le-am spus copiilor că poate, într-o bună zi, vor merge într-o drumeție și nu vor avea telefonul la îndemână. Poate nu vor avea semnal, poate bateria se va termina, poate nu vor avea acces la internet.

— Și atunci ce facem? De unde aflăm ce animal a trecut pe acolo?

Din ceea ce știm! Din informațiile pe care le-am adunat și le-am păstrat în mintea noastră.

Pentru că, dragii mei, ceea ce ai învățat nu ți-l ia nicio pană de curent!

Misiune specială: găsiți urmele!

Și dacă tot deveniserăm experți în urme, era momentul să trecem la acțiune.

I-am rugat pe Darius și pe Casandra să ne ajute cu o misiune secretă. Unul urma să ascundă cartonașele cu urme în Jungle Gym, celălalt în căsuțe.

Am împărțit copiii în două echipe: echipa Veverițelor și echipa Hârciogilor.

Casandra și Darius au primit responsabilitatea ascunderii cartonașelor, iar apoi am făcut schimb de teritorii: echipa condusă de Cassandra, care ascunsese cartonașele în căsuțe, urma să le caute în Jungle Gym, iar cealaltă echipă avea misiunea de a le găsi în căsuțe.

A început alergătura!

Dar, spre deosebire de aventura noastră de săptămâna trecută, când ne-am jucat de-a detectivii, de data aceasta lucrurile au fost mult mai organizate. Copiii au căutat, s-au consultat, s-au mobilizat și au încercat să descopere toate indiciile.

Echipa Veverițelor, condusă de Darius, a câștigat prima rundă. Se pare că Darius fusese foarte iscusit la ascuns! Cartonașele fuseseră plasate atât de bine în Jungle Gym, încât, atunci când a venit vremea să le găsim, ne-am cam prins urechile.

Le-am căutat împreună, am scotocit, am verificat și, într-un final, le-am descoperit și pe cele mai bine camuflate.

A fost o adevărată expediție!

Două imagini, o mulțime de diferențe

După atâta mișcare, am revenit la o provocare care cerea ceva mai multă atenție.

Le-am oferit două imagini care păreau identice și i-am invitat să descopere diferențele dintre ele.

La prima vedere, nimic nu părea schimbat. Dar, dacă priveai cu atenție, lucrurile începeau să se dezvăluie.

Un detaliu lipsă, un element schimbat, o diferență mică, dar importantă.

Am exersat observația, atenția la detalii și răbdarea de a privi din nou atunci când primul răspuns nu este suficient.

Și pentru că poveștile bune merită recitite, ne-am întors în Jungle Gym, în trambulină, unde am deschis din nou cartea Pas cu pas în pădure.

Am mai privit o dată imaginile, am mai descoperit câte ceva, am mai pus câteva întrebări și am mai făcut loc unor mici revelații.

Uneori, copiii observă la a doua lectură lucruri pe care nu le-au văzut prima dată. Alteori, o informație auzită mai devreme capătă acum sens. Și tocmai aceasta este frumusețea unei experiențe de învățare: nu se termină odată cu activitatea, ci continuă să se așeze în mintea copilului.

Săptămâna viitoare coborâm în adâncuri!

La un moment dat, am început să le povestesc despre celelalte trei cărți din aceeași colecție: Pas cu pas în adâncuri, Pas cu pas în jurul lumii și Pas cu pas sus în cer.

Le-am prezentat pe fiecare, le-am stârnit curiozitatea și i-am întrebat:

— Ei bine, unde ați vrea să mergem săptămâna viitoare?

A urmat o mică deliberare, cu argumente, preferințe și entuziasm.

Verdictul a fost unanim: în adâncuri!

Așadar, săptămâna viitoare ne pregătim să coborâm acolo unde nu ajunge lumina, să descoperim ce se ascunde sub pământ și să vedem ce se întâmplă în măruntaiele planetei noastre.

Le-am promis că voi aduce materialele necesare pentru a-și construi propriul vulcan, că vom face un experiment și că vom scormoni, la propriu, în lumea ascunsă sub picioarele noastre.

Deja mă gândesc la materiale, la felul în care voi organiza experimentul, la surprizele pe care le putem pregăti și la toate întrebările care vor apărea.

Pentru că, da, următoarea aventură începe deja în mintea mea!

Și uite așa a mai trecut o întâlnire la Rainbow Land. O întâlnire în care am pornit de la o carte, am traversat două păduri, am făcut cunoștință cu zeci de viețuitoare, am învățat despre mamifere, păsări, reptile și amfibieni, am descifrat urme, am scris pe spumă, am desenat, am alergat, am căutat și am comparat.

Dar, mai ales, am pus întrebări.

Iar pentru mine, acesta este unul dintre cele mai frumoase semne că o activitate și-a atins scopul: atunci când copilul nu se mulțumește să privească, ci începe să vrea să știe. Când nu mai așteaptă doar răspunsul, ci încearcă să-l descopere. Când o vulpiță dintr-o carte devine punctul de plecare pentru o discuție despre mamifere, iar o ciocănitoare ignorată de toată lumea ajunge personajul preferat al unei mici lecții despre echilibrul pădurii.

Poate că, din afară, se vede doar o carte desfăcută pe podea, niște copii care se joacă, câteva pungi cu spumă, cartonașe ascunse și multă veselie.

Eu văd însă toate firele care leagă aceste momente: pregătirea, documentarea, materialele, atenția la fiecare copil, adaptarea din mers, întrebările pregătite și cele la care nici eu nu știu întotdeauna ce răspuns surprinzător voi primi.

Și mai văd ceva: bucuria aceea imensă de a-i privi cum cresc, cum înțeleg, cum fac conexiuni și cum își construiesc, puțin câte puțin, propria lume de cunoștințe.

Așadar, dacă mă întrebați cum a fost astăzi la Rainbow Land, vă voi spune simplu: am fost într-o pădure, fără să ieșim din casă, am întâlnit o mulțime de animale, am învățat să le recunoaștem urmele și am hotărât că data viitoare vom coborî în adâncuri.

Pentru că la Rainbow Land, după cum vedeți, nu prea stăm locului. Nici măcar atunci când citim!

Pas cu pas, carte cu carte, întrebare cu întrebare, construim aventuri. Iar copiii ne arată, de fiecare dată, cât de mare poate fi o lume încăpută într-o carte.

Lasă un comentariu