Despre bucurie, nostalgie, oameni care ne schimbă destinul și poveștile care ne învață să privim lumea cu mai multă îngăduință
Cinematograful călător al domnului Saito, de Annette Bjergfeldt, este, pentru mine, una dintre aceste cărți. O carte căreia îi dau cinci stele nu doar pentru povestea pe care o spune, ci pentru felul în care m-a făcut să mă simt în orele în care am citit-o: cu bucurie, cu mirare, cu nostalgie și cu sentimentul că, uneori, literatura ne poate învăța să privim oamenii și întâmplările vieții cu mai multă blândețe.
O poveste despre viață, învelită în lumină
În Cinematograful călător al domnului Saito, chiar și lucrurile grele ale vieții — tragediile, pierderile, copiii veniți pe lume în urma unor relații mai puțin inspirate, alegerile care ne urmăresc și drumurile pe care ajungem fără să le fi plănuit — sunt învăluite într-o lumină aparte. Nu pentru că durerea ar fi mai puțin dureroasă, ci pentru că autoarea ne invită să o privim altfel.
Cu mai multă îngăduință.
Cu mai multă înțelegere pentru slăbiciunile omenești, pentru rătăcirile noastre, pentru acele întâmplări care ne schimbă destinul fără să ne întrebe dacă suntem pregătiți. Este poate unul dintre cele mai frumoase daruri ale acestei cărți: acela de a ne aminti că oamenii nu sunt niciodată doar suma greșelilor lor și că, uneori, în spatele unei vieți complicate se află o nevoie imensă de iubire, de acceptare și de apartenență.
Poate că această atmosferă se datorează și locului în care se desfășoară mare parte din poveste. O insulă îndepărtată de coasta Canadei, Upper Puffin, o comunitate de pescari legată de ocean, de ritmurile lui, de furtunile iernilor nordice și de acea solidaritate tăcută a oamenilor care știu că, în fața naturii, nimeni nu este cu adevărat singur.
Acolo, în 1937, începe povestea Fabiolei și a fiicei sale, Lita.
Fabiola și Lita. Două destine pe o insulă de pescari
Fabiola ajunge în Upper Puffin împreună cu fiica ei, Lita, o fetiță născută în urma unei relații de o noapte. Fabiola avea doar șaptesprezece ani când a adus-o pe lume. Își dorise să ajungă la Paris, să trăiască altfel, să urmeze poate un destin mai aproape de visurile ei. Numai că viața, cu jocurile ei imprevizibile, o poartă într-o cu totul altă direcție.
Și astfel, în locul Parisului, ajunge pe o insulă nordică, într-o comunitate de pescari, cu un copil și cu un trecut pe care trebuie să-l ducă mai departe.
Fabiola este un personaj care nu poate fi trecut cu vederea. O femeie cu un spirit neîmblânzit, cu o energie care pare să nu încapă în regulile lumii în care trăiește. O împătimită a tangoului și a pantofilor, cu o personalitate puternică, cu alegeri care nu sunt întotdeauna ușor de înțeles, dar care o fac profund umană.
Nu respectă regulile așa cum și le-ar dori ceilalți. Nu se lasă așezată cu ușurință într-un tipar. Și totuși, în cele din urmă, comunitatea o primește. Poate nu fără ezitări, poate nu fără judecăți, dar o primește.
Iar acest lucru mi s-a părut important. Pentru că există în această carte o înțelegere profundă a faptului că oamenii au nevoie de un loc în care să fie acceptați, chiar și atunci când nu se potrivesc cu ceea ce societatea a hotărât că ar trebui să fie.
Lita crește purtând în ea întrebarea care o urmărește de-a lungul anilor: cine este tatăl ei? Caută un răspuns, caută o identitate, caută poate și o parte din ea însăși. Este un copil care crește într-o lume plină de personaje și întâmplări, iar drumul ei către maturitate este unul dintre firele cele mai frumoase ale romanului.
Maggie și oamenii care devin acasă
Când Fabiola și Lita ajung în Upper Puffin, Maggie, proprietara pensiunii în care cele două își găsesc adăpostul, devine una dintre prezențele importante ale poveștii.
Maggie este stabilitatea. Este bunătatea. Este deschiderea către celălalt și acea formă de toleranță care nu se proclamă, ci se trăiește în gesturi simple, în felul în care primești un om în casa ta și îi faci loc la masă.
Mi-a plăcut această dimensiune a cărții: ideea că o familie nu este întotdeauna alcătuită doar din oamenii cu care împărțim sângele. Uneori, familia se naște din cei care ne primesc, ne ocrotesc, ne învață și rămân alături de noi atunci când cei de la care am fi așteptat iubire nu pot sau nu știu să ne-o ofere.
Pentru Lita, Maggie devine o astfel de prezență. O femeie care îi este mamă atunci când Fabiola lipsește, care îi oferă stabilitate și care participă, în felul ei, la devenirea acestui copil.
Lita crește astfel între mai multe forme de iubire, între învățăturile mamei sale și cele ale oamenilor care îi intră în viață. Iar această devenire este una armonioasă, cu toate întrebările, pierderile și căutările ei.
Domnul Saito și cinematograful care aduce lumea pe insulă
Dar dacă există un personaj care mi-a rămas în minte într-un fel aparte, acesta este domnul Saito.
Japonezul care sosește periodic în Upper Puffin aduce cu el ceva ce locuitorii insulei nu ar fi avut altfel la îndemână: cinematograful. Un cinematograf ambulant, o lume întreagă care se deschide în fața oamenilor prin lumina proiectorului.
Mi se pare extraordinară această idee a autoarei: un om care călătorește cu filmele sale și care, prin fiecare venire, deschide o fereastră către alte lumi, alte destine, alte feluri de a privi viața.
Pentru locuitorii insulei, cinematograful devine mai mult decât o formă de divertisment. Devine o experiență, o întâlnire cu necunoscutul, o formă de educație și de mirare.
Iar pentru tinerii cititori, cartea poate fi și o frumoasă călătorie prin istoria cinematografiei.
Aici descoperim filmele mute, acele pelicule în care gesturile, expresiile și mișcarea trebuiau să spună ceea ce astăzi spun cuvintele. Îi întâlnim pe Buster Keaton și Charlie Chaplin, figuri esențiale ale cinematografului mut, și asistăm apoi la transformările acestei arte, la apariția imaginilor color și a filmelor cu sunet.
Mai târziu, locuitorii insulei ajung să vizioneze filme precum Pe aripile vântului, Prințul deșertului și multe alte titluri care, pentru mine, au avut și o puternică încărcătură nostalgică. Sunt filme pe care le-am văzut de-a lungul anilor, pelicule care fac parte din memoria mea de cinefil și care, regăsite în paginile acestei cărți, mi-au adus o bucurie aparte.
Am simțit că nu citesc doar despre o poveste, ci că mă întorc, într-un fel, la propriile mele întâlniri cu cinematograful.
Un om învelit în bunătate
Domnul Saito este, pentru mine, una dintre cele mai frumoase prezențe ale romanului.
Este un om care pare să poarte în el o liniște rară. O prezență aproape eterică, învăluită în bunătate și în armonie, cu o răbdare care pare nesfârșită și cu o deschidere către cei care vor să învețe.
Îmi place felul în care este construit acest personaj. Nu este un om care vine să demonstreze că știe mai multe decât ceilalți, ci unul care împărtășește cu generozitate ceea ce cunoaște. Un om care aduce filme, dar care aduce, în egală măsură, și cunoaștere.
Toată lumea și-l dorește în preajmă. Și cum să nu ți-l dorești, când întâlnești un om de la care poți învăța fără să te simți micșorat, un om care îți deschide lumi fără să te facă să simți că nu le-ai fi putut descoperi singur?
Domnul Saito este, într-un fel, chiar spiritul cărții: generos, răbdător, curios și profund uman.
Lita și Oona. O prietenie care trece dincolo de cuvinte
Un alt personaj care mi-a plăcut foarte mult este Oona, prietena Litei.
Ona este o fetiță surdă, iar prietenia dintre ea și Lita este una dintre acele relații care îți amintesc cât de important este să fii văzut, ascultat și primit așa cum ești.
Cele două se leagă una de cealaltă după venirea Fabiolei și a Litei în Upper Puffin, iar prietenia lor crește pe parcursul poveștii. Este o prietenie sinceră, profundă, una pe care mulți dintre noi ne-am dori-o în viață.
Pe parcurs, Oona își recapătă auzul, iar acest lucru adaugă poveștii o dimensiune aparte. Dar, dincolo de acest moment, ceea ce mi-a rămas în suflet este legătura dintre cele două fete, felul în care prietenia lor se construiește și se păstrează.
Autoarea împletește aici, cu multă delicatețe, și alte teme importante: schimbările de gen, dificultatea cu care societățile acceptă ceea ce nu înțeleg imediat, prejudecățile și nevoia de a privi oamenii dincolo de etichete.
Mi s-a părut că aceste teme sunt integrate firesc în poveste, fără să pară forțate, fără să umbrească celelalte fire narative. Ele fac parte din viață, iar viața, așa cum ne-o arată Annette Bjergfeldt, este alcătuită din multe feluri de a fi, de a iubi, de a căuta și de a deveni.
Iubirea, cu toate drumurile ei
Evident, Cinematograful călător al domnului Saito este și o poveste de dragoste.
Lita iubește în viața ei doi băieți: pe Elliott, cel după care tânjește multă vreme, și pe Maxwell, alături de care va rămâne.
Este un fir narativ care însoțește devenirea Litei, care ne arată cum se schimbă oamenii, cum se schimbă iubirea și cum, uneori, ceea ce ne dorim la un moment dat nu este neapărat ceea ce ne va face fericiți în cele din urmă.
Lita crește și se maturizează, purtând în ea învățăturile oamenilor la care a ținut. De la mama ei, Fabiola, învață poate libertatea, neîmblânzirea, curajul de a nu se supune întotdeauna regulilor. De la Maggie, învață stabilitatea, grija și acea formă de iubire care se arată prin prezență.
Iar din toate aceste întâlniri, din toate aceste iubiri și pierderi, se construiește femeia care devine.
Mi-a plăcut această evoluție a personajului. Nu este una grăbită, ci una care se așază în timp, așa cum se așază lucrurile importante în viața noastră.
O carte care se citește cu toate simțurile
Dacă ar fi să spun un singur lucru despre această carte, dincolo de poveste, acela ar fi că este o carte extrem de senzorială.
Știu, o carte nu scoate sunete. Și totuși, în Cinematograful călător al domnului Saito, sunetele sunt atât de frumos descrise, încât ai impresia că le poți auzi.
Poți să-ți imaginezi oceanul, furtunile iernilor nordice, zgomotele comunității de pescari, vocile oamenilor, muzica tangoului, zgomotul unui cinematograf ambulant care se pregătește să proiecteze un film.
Poți să vezi, să auzi, să miroși, să simți.
Iar pentru mine, care iubesc întregul registru senzorial al unei cărți — văzul, auzul, tactilul, mirosul, gustul — această dimensiune a fost de neratat.
Am simțit că nu doar citesc despre Upper Puffin, ci că, pentru câteva ore, ajung acolo. Că pășesc în pensiunea lui Maggie, că privesc oceanul, că ascult poveștile oamenilor și că aștept, alături de ei, venirea domnului Saito și a cinematografului său.
Este un roman care te face să locuiești în poveste, nu doar să o urmărești.
Cinci stele pentru bucurie, mirare și nostalgie
Cinematograful călător al domnului Saito este, pentru mine, o carte de cinci stele.
O carte care mi-a adus bucurie în orele de lectură, care m-a făcut să mă mir, să-mi amintesc, să mă întorc cu gândul la filmele pe care le-am văzut de-a lungul anilor și să privesc cu mai multă îngăduință oamenii și întâmplările vieții.
Mi-a plăcut felul în care Annette Bjergfeldt a construit această lume, felul în care a adus împreună oameni atât de diferiți, destine complicate, iubiri, pierderi, prietenii și un cinematograf care călătorește dintr-un loc în altul, aducând cu el lumina unor povești.
Mi-a plăcut Fabiola, cu spiritul ei neîmblânzit. Mi-a plăcut Lita, cu întrebările și căutările ei. Mi-a plăcut Maggie, cu bunătatea ei. Mi-a plăcut Oona și mi-a plăcut, mai ales, domnul Saito, acest om învelit în răbdare, în generozitate și în armonie.
Sunt multe personaje în cartea aceasta, unul mai interesant decât altul, și cred că fiecare cititor își va găsi propriul personaj preferat.
Pentru mine, însă, întreaga carte rămâne ca o experiență luminoasă. O poveste care îți amintește că viața nu este niciodată alcătuită doar din lucruri bune sau doar din lucruri rele. Că tragediile, pierderile și greșelile fac parte din ea, dar că există și oameni, întâlniri, locuri și povești care ne ajută să le privim altfel.
Cu mai multă îngăduință. Cu mai multă înțelegere. Cu mai multă iubire.
Dacă vă plac romanele care spun povești despre oameni, despre destine care se întâlnesc, despre comunități și despre felul în care ne schimbăm unii pe alții, cred că Cinematograful călător al domnului Saito merită să-și găsească un loc în lista voastră de lecturi.
Iar dacă iubiți cinematograful, dacă aveți nostalgii legate de filmele vechi, dacă vă place să descoperiți referințe cinematografice în literatură, cu atât mai mult.
Este o carte plină de sunete, de imagini, de mirosuri, de gusturi și de senzații. O carte pe care o citești cu ochii, dar și cu memoria, cu inima și cu toate simțurile.
Nu o ocoliți. Merită să o parcurgeți. Și poate că, după ce veți închide ultima pagină, veți privi și voi lumea cu ceva mai multă îngăduință.
