În anul 1968, anul în care am venit eu pe lume, Yasunari Kawabata primea Premiul Nobel pentru Literatură. Motivația juriului vorbea despre „măiestria literară care exprimă cu mare sensibilitate esența spiritului japonez”. Poate tocmai această delicatețe a simțirii m-a făcut să revin la el. După prima carte citită, mi-am dorit să-l întâlnesc din nou printre pagini — iar de data aceasta m-am oprit la romanul Beauty and Sadness.
Este, la prima vedere, o poveste de dragoste care ar putea părea obișnuită: o fată de șaisprezece ani se îndrăgostește de un scriitor mai în vârstă, căsătorit. Nu ar fi nimic ieșit din comun, pentru că istoria lumii e plină de asemenea iubiri nepotrivite, fragile sau imposibile.
Și totuși, în romanul lui Kawabata nimic nu este banal.
Anii trec. Patruzeci de ani se scurg ca o apă liniștită peste viețile personajelor. Fata de atunci, Otoko, devine pictoriță și se reîntâlnește cu bărbatul pe care l-a iubit cândva, scriitorul Oki.
Dar timpul nu spală totul.
Otoko nu s-a căsătorit niciodată. Într-un fel, viața ei a rămas suspendată în acea iubire de demult. Dragostea pentru Oki nu a dispărut — a rămas în ea ca o rană tăcută, ca o lumină care nu s-a stins niciodată.
Într-o scenă care mi-a rămas în suflet, Otoko caută într-un dicționar un cuvânt pentru o scrisoare. Ochii îi cad pe ideograma japoneză omou. În dicționar, cuvântul înseamnă „a se gândi”, dar sensurile lui sunt mai adânci: a tânji, a nu putea uita, a purta tristețea dorului.
Citind acele explicații, pieptul i se strânge.
Nu mai poate privi pagina. Împinge dicționarul deoparte și nu-l mai deschide niciodată. Pentru că printre literele acelea era ascuns Oki.
Și cine știe câte alte cuvinte ar fi putut să-l aducă din nou în mintea ei.
Pentru Otoko, lumea întreagă devenise o rețea de amintiri. Tot ce vedea, tot ce auzea ajungea, mai devreme sau mai târziu, la el.
La un moment dat apare în viața ei Keiko — discipola ei, o tânără frumoasă, misterioasă și neliniștitoare. Keiko decide să se răzbune pentru suferința lui Otoko. Iar felul în care o face deschide o zonă întunecată a poveștii, una care tulbură și ridică multe întrebări despre iubire, vină și răzbunare.
Kawabata surprinde într-un mod aproape dureros felul în care timpul curge diferit pentru fiecare dintre noi:
Timpul nu curge unitar. Se desface în mai multe șuvoaie, ca un râu. Unele curg repede, altele încet, iar unele se opresc cu totul. Timpul ceresc se scurge egal pentru toți, dar timpul omenesc este altfel pentru fiecare.
Otoko nu mai are șaisprezece ani. Știe asta.
Dar timpul în care exista Oki pentru ea nu s-a mișcat niciodată. A rămas acolo, nemișcat, ca o clipă păstrată într-o fotografie veche.
Poate că, pentru Oki, amintirea ei a curs altfel. Poate că el a mers mai departe.
Și totuși, chiar dacă s-ar întâlni din nou, chiar dacă ar fi împreună acum, timpul ar continua să curgă diferit pentru fiecare dintre ei.
Aceasta este poate una dintre marile tristeți ale iubirii.
Romanul lui Kawabata m-a răscolit. Este o carte care nu se termină odată cu ultima pagină. Rămâne în tine, ca o întrebare tăcută.
Și știu că mă voi întoarce la Kawabata cu aceeași curiozitate și aceeași emoție.
Personajele romanului
Otoko este centrul emoțional al romanului. La șaisprezece ani trăiește o iubire intensă și devastatoare cu Oki. Experiența aceasta o marchează pentru tot restul vieții.
Ea devine pictoriță — iar arta ei pare să fie un mod de a transforma durerea în frumusețe. Otoko este un personaj delicat, interiorizat, aproape contemplativ. Nu este dominată de resentiment, ci de o melancolie profundă.
Iubirea ei nu este posesivă, dar este absolută. Nu poate imagina viața lângă alt bărbat, pentru că trupul și sufletul ei au rămas legate de prima iubire.
Otoko reprezintă fidelitatea emoțională dusă până la sacrificiu.
Oki
Oki este scriitorul care, în tinerețe, a avut o relație cu adolescenta Otoko, deși era căsătorit.
El nu este un personaj crud sau manipulator, dar nici suficient de puternic pentru a-și asuma consecințele sentimentelor sale. Relația cu Otoko devine pentru el mai degrabă o amintire literară — o experiență transformată în material pentru scrisul său.
Există în el o doză de nostalgie și de vină, dar viața lui a mers înainte: are familie, statut social, o existență stabilă.
Oki reprezintă felul în care oamenii pot transforma iubirea în memorie, în timp ce alții o transformă în destin.
Keiko
Keiko este poate cel mai tulburător personaj al romanului.
Discipola lui Otoko, ea o iubește cu o intensitate aproape obsesivă. Este frumoasă, inteligentă, dar și imprevizibilă, capabilă de gesturi extreme.
Keiko nu suportă ideea că Otoko a suferit din cauza lui Oki. Din această loialitate se naște dorința ei de răzbunare.
Ea aduce în poveste o energie întunecată, aproape periculoasă. Dacă Otoko este melancolia, Keiko este furtuna.
Mi-au plăcut și relațiile dintre personaje. Astfel, relația dintre Otoko și mama ei este una marcată de protecție și îngrijorare. Mama încearcă să o apere de suferință și de scandalul social provocat de relația cu Oki.
Există între ele o legătură profundă, dar și o distanță emoțională — pentru că durerea lui Otoko este prea intimă pentru a fi împărtășită pe deplin.
Mama rămâne martorul tăcut al unei iubiri care i-a schimbat fiicei viața.
Cât despre relația dintre Oki și soția lui aceasta este una stabilă la suprafață, dar umbrită de trecut.
Soția lui cunoaște povestea cu Otoko și poartă în ea un resentiment tăcut. Deși viața lor continuă în aparență normal, acea iubire din trecut rămâne o fisură invizibilă în căsnicia lor.
Este o relație în care memoria devine o formă de infidelitate.
Legătura dintre Keiko și Otoko este complexă și ambiguă.
Keiko o admiră profund pe Otoko — ca artistă și ca femeie. Există o devoțiune aproape totală, dar și o intensitate care uneori devine neliniștitoare.
Pentru Keiko, Otoko este o ființă care trebuie protejată și răzbunată. În numele acestei loialități, Keiko ajunge să ia decizii radicale.
Dacă Otoko trăiește în amintire, Keiko trăiește în acțiune.
În romanul Frumusețe și întristare, Yasunari Kawabata nu spune doar o poveste despre o iubire imposibilă. El vorbește, cu o delicatețe aproape dureroasă, despre felul în care timpul și iubirea nu merg niciodată pe același drum.
Timpul, în lumea lui Kawabata, nu este liniar. Nu curge ca un ceas care bate egal pentru toți. El seamănă mai degrabă cu un râu care se desparte în mai multe brațe: unele ape înaintează repede, altele stagnează, iar unele se întorc parcă asupra lor.
Pentru unii oameni, trecutul devine doar o amintire. Pentru alții, el rămâne prezentul însuși.
Otoko trăiește într-un timp al inimii, un timp în care iubirea de la șaisprezece ani nu s-a încheiat niciodată. Pentru ea, clipa aceea nu a trecut. A rămas suspendată, ca o floare prinsă între paginile unei cărți.
Oki, în schimb, aparține timpului lumii. Viața lui a mers mai departe, anii au trecut, experiențele s-au adunat. Pentru el, iubirea din tinerețe este o parte din trecut — poate frumoasă, poate regretată, dar totuși trecută.
Această diferență creează una dintre cele mai subtile tragedii ale romanului: doi oameni pot împărți aceeași amintire, dar nu același timp.
La Kawabata, iubirea nu este neapărat o forță care unește. Uneori este o formă de solitudine. O experiență atât de profundă încât fiecare o trăiește în felul lui, în propriul ritm interior.
De aceea, frumusețea și tristețea din titlu nu sunt două stări opuse. Ele sunt inseparabile. Frumusețea unei iubiri adevărate vine tocmai din fragilitatea ei, din faptul că nu poate fi păstrată întreagă în viața reală.
Ea supraviețuiește mai ales în memorie — în acea zonă tăcută unde timpul nu mai are putere.
Iar Kawabata pare să ne spună, cu o blândețe melancolică, că unele iubiri nu sunt menite să dureze în lume.
Ele sunt menite să dureze în inimă.
