Anul acesta vizita în acest loc special a venit în aceeași perioada ca la începuturi. Nu de puține ori vestitorii primăverii mele, de când fiul cel mare este plecat, s-au arătat aici nici de această dată nefiind altfel. Dacă plecarea a fost una care se potrivea mai degrabă acestor ținuturi, aici referindu-mă la vreme, cu cea mai densă ceață cu putință, ploaie, vânt iată că odată cu aterizarea lucrurile s-au schimbat. De fapt s-au schimbat încă din înaltul cerului, pentru că imediat ce ne-am înălțat soarele și-a făcut simțită prezența iar albastrul cerului devenind unul pe care-l cam uitasem. Zborul continuă să mă fascineze toate componentele sale reprezentând o nesfârșită mirare. Locul de la geam m-a lăsat să admir complet nestingherită de nimeni de data asta călătorind singură. Când mergeam cu liceanul locul acesta era mereu al lui pe mine mulțumindu-mă bucuria de pe chip.
Nu a fost o călătorie rea, poate doar faptul că la final, la coborâre, multitudinea de gunoaie nu a avut cum să nu mă mâhnească. Ăștia suntem și atât pot unii dintre noi, din păcate prea mulți.
Odată cu aterizarea starea de disconfort s-a accentuat pentru că greu înveți dar mai greu te dezveți. Când ai un exercițiu doar într-un singur sens, unul exersat an de an, săptămâna de săptămână, zi de zi, greu să te trezești dintr-o data că este inutil. Voi învăța, repede sper, să fac și acest lucru.
Cum încă nu pot zbura de una singura ci doar cu ajutorul avionului, drumul până la Răzvan a fost mai lung cu autocarul trebuind a schimba doua mașini.
Programul a fost respectat și atunci când scria pe bilet că vin, atunci au venit acest lucru fiind valabil și la plecare. La destinație am ajuns mult după lăsarea întunericului însă nici nu mai conta, important este că am ajuns.
Urmează o zi plină în care am de gând să revăd locurile atât de iubite și dacă o fi să mai descopăr ceva nou nu va fi cu supărare.
