Oamenii pleacă.
Uneori pleacă pentru că așa aleg. Alteori pleacă deși nu și-ar fi dorit niciodată să o facă. Pleacă lăsând în urmă povești neterminate, lucruri începute, planuri rostite cu voce tare și promisiuni pe care timpul nu le mai lasă să fie împlinite.
Nu știu cine hotărăște aceste plecări și de ce unele drumuri se închid prea devreme. Știu doar că, într-o zi, te întorci într-un loc drag și realizezi că lumea a continuat să se miște, chiar și atunci când cineva drag ție a rămas în urmă doar prin amintire.
M-am întors anul acesta pe tăpșanul lecturilor mele. Locul acesta în care, ani la rând, am venit să citesc, să respir, să fiu. Un loc care aparține surorii mele și soțului ei, un loc binecuvântat în care natura își arată, fără grabă, toate frumusețile ei.
Și am privit în jur cu o emoție greu de spus în cuvinte.
Pentru că acum, pe tăpșan, sunt trei căpițe de fân.
Iarba crescuse atât de mult, atât de înaltă și de bogată, încât devenise aproape o pătură groasă peste pământ. A fost cosită de două ori, iar mâinile unor oameni pricepuți au reușit să redea locului aerul de altădată. Acum tăpșanul respiră din nou.
Natura are nevoie uneori de cineva care să o ajute, dar adevărul este că ea știe singură să meargă mai departe.
Cireșul este plin de fructe coapte.
Și privind ramurile încărcate, mi-am amintit de el. De omul care anul trecut, deși suferea, îmi spunea cu grijă:
„Du-te și culege-le, că e păcat de ele să rămână acolo. Le mănâncă doar graurii.”
Și da, pot să le mănânce și graurii. Natura nu se supără. Dar parcă nu doar ei ar trebui să se bucure de darurile ei. Unele roade parcă așteaptă să fie culese de cineva care știe povestea pomului.
Așa cum și noi, oamenii, suntem parte din poveștile acestor locuri.
Aici am cules ani la rând căpșuni. Căpșuni mici și mari, parfumate, crescute aproape sălbatic, ca niște surprize ascunse printre ierburi.
Anul acesta, cineva care a venit să cosească nu a știut că acolo era un strat de căpșuni. Le-a tăiat.
Și totuși…
Din tot ce părea pierdut, a rămas o tufă.
O singură tufă care a crescut din nou, care a avut puterea să înflorească și să ofere fructe coapte.
Poate era de anul trecut. Poate de acum doi ani. Nu știu.
Dar ea mi-a spus fără cuvinte că viața găsește întotdeauna o cale.
Natura nu vorbește precum noi. Nu își explică existența. Nu își plânge pierderile. Nu întreabă de ce.
Ea pur și simplu continuă.
Caprifoiul își răspândește parfumul acela aproape ireal, dulce și profund, umplând aerul cu amintiri.
Trandafirii sunt încărcați de flori și mirosul lor pare că adună toate verile care au trecut.
Glicina își etalează păstăile lungi, ca niște mici mesaje pentru anul viitor, de parcă mi-ar șopti:
– Mai vino. Vei vedea cât voi crește. Vei vedea cât voi cuprinde.
Și poate că asta este frumusețea naturii. Ea nu știe că ceva s-a terminat, că oamenii au plecat, că o masă s-a rupt sau că o bancă a dispărut.
Foișorul care odinioară aduna oameni, cărți, povești și seri de vară aproape că nu mai există. Lemnul a cedat în fața timpului. A rămas doar o jumătate de masă și o jumătate de bancă.
Cealaltă bancă a fost înghițită de caprifoi.
Pentru că atunci când omul nu mai trece pe acolo, natura vine și acoperă urmele lui. Ne amintește, poate, că noi suntem doar musafiri pe pământul acesta.
Venim, iubim, construim, lăsăm urme și apoi, într-o zi, plecăm.
Dar pământul rămâne.
Și iarba crește.
Și florile înfloresc.
Și cireșele se coc.
Și broaștele continuă să cânte în iazul aproape asanat, ca și cum iubirea lor nu ar depinde de câtă apă a rămas, ci doar de dorința de a exista.
Nu știu ce va fi cu acest loc.
Nu știu cum va arăta peste ani și cine va mai veni aici.
Știu doar că pentru mine tăpșanul acesta este o arhivă vie.
Aici am citit sute de pagini.
Aici am venit cu Luca, vară după vară, cât timp era copil. Aici cărțile au avut miros de iarbă, de soare și de liniște. Aici poveștile inventate de oameni s-au amestecat cu poveștile pe care natura le scria singură.
Mi-ar plăcea să pun toate cărțile acelea pe jumătatea de masă rămasă. Să văd dacă încap. Să văd dacă banca mă mai primește.
Poate că ea mă privește acum nedumerită și se întreabă, la fel ca mine, de ce nimeni nu o repară.
Dar poate că unele lucruri nu mai trebuie reparate.
Poate că unele lucruri trebuie doar iubite așa cum sunt.
Cu urmele timpului pe ele.
Cu absențele lor.
Cu poveștile lor neterminate.
Eu încă sunt aici.
Nu știu pentru cât timp.
Dar încă sunt.
Și cât voi putea, voi veni să îmi deschid albumul meu senzorial de pe acest tăpșan. Voi culege flori pentru buchețele simple. Voi gusta cireșe. Voi aștepta gutuile și caisele. Voi privi nucul care a crescut mai înalt decât gardul făcut de Cristi și voi spera că într-o zi va rodi suficient cât să facem prăjituri pe care să le oferim în memoria celor care au plecat.
Pentru că poate asta rămâne după noi.
Nu lucrurile.
Nu lemnul.
Nu mesele.
Nu băncile.
Ci iubirea pusă în locurile prin care am trecut.
Iar natura, această mare povestitoare fără glas, va continua să spună mai departe ceea ce noi uităm uneori:
că totul este trecător, dar nimic din ceea ce a fost iubit cu adevărat nu dispare.
