Am tras de mine cât am putut ca să-mi respect planul pe care îl urmez de luni întregi. Afară era o după-amiază care aluneca încet spre seară, mohorâtă și umedă, cu ploaie măruntă și rece, iar pe asfalt rămăseseră întinse râmele ieșite din pământ, fragile și ciudat de omenești în vulnerabilitatea lor. Lângă strada, pe o bancă, un pui de cioara picat din cuib.
Am făcut kilometrii de rigoare pe stadion, rotindu-mă aproape mecanic pe pista udă, în timp ce în căști Medea Marinescu citea din Splendida cetate a celor o mie de sori. Vocile femeilor afgane, durerile lor vechi și nedrepte, felul în care lumea pare să privească uneori suferința de la distanță, fără să o atingă cu adevărat — toate se amestecau cu ploaia, cu respirația mea și cu pașii care loveau pista într-un ritm egal.
După cei cinci kilometri, am coborât să-mi iau coletul din easybox și să intru în farmacie, încercând să găsesc ceva pentru disconfortul stomacal care mă însoțește în perioada asta. Nimic spectaculos. Doar una dintre acele seri obișnuite în care oamenii își duc grijile în sacoșe, în buzunare sau în gânduri.
Și apoi, la ieșire, a apărut licărirea aceea neașteptată de fericire.
Un castan înflorit.
Primul castan înflorit pe care îl văd anul acesta.
Mic, tânăr, plantat de doar câțiva ani, dar încă acolo, rezistând toaletărilor brutale și neînțelese pe care orașul le aplică adesea copacilor.
Mi s-a părut atât de viu, atât de curajos în frumusețea lui simplă, încât pentru câteva secunde tot restul a amuțit.
Lângă el, pe copacii care au devenit între timp un fel de registru tăcut al celor plecați dintre noi, am zărit numele unui bărbat pe care îl cunosc. Nu îndeaproape, dar suficient cât să mă opresc. Sub nume, vârsta: 67 de ani.
Și m-a lovit din nou gândul acela simplu și imposibil de acceptat pe deplin: nu e în regulă să mori la 67 de ani. Dar viața nu negociază cu ideile noastre despre dreptate.
Ploaia continua să picure liniștit. Orașul era aproape gol. Câteva mașini treceau răzleț, în sus și în jos, iar gardul viu deja se pregătea să înflorească. În tot cenușiul acesta, natura își vedea mai departe de rostul ei: să crească, să repare, să aline.
În fața blocului, florile de căpșuni sunt tot mai multe semn ca peste câteva săptămâni vor fi și fructele atât de delicioase.
Poate că aici stă puterea ei vindecătoare. În felul în care continuă să înverzească lumea chiar și atunci când noi abia mai reușim să ținem pasul cu ea. În nebunia asta de alergătură, de oboseală și de reziliență pe care trebuie să o învățăm ca să putem trăi, un castan înflorit poate deveni, pentru câteva clipe, dovada că încă mai există frumusețe care merită observată.
