Ziua aceasta a fost din toate câte puțin și, poate tocmai de aceea, a fost atât de vie.
A început și s-a continuat printre copii — cu întâlniri, râsete, activități făcute împreună și energia aceea care te consumă și, în același timp, te reconstruiește. A avut apoi ritmul lui obișnuit, aproape necesar: sport pe stadion, pentru că disciplina are uneori forma unor pași făcuți chiar și atunci când oboseala îți cere să te oprești.
Și a fost Luca. Iar când spun Luca, spun automat vești bune. Uneori nici nu mai contează ce aduce exact cu el — simpla lui întoarcere acasă schimbă atmosfera, umple încăperile de liniște și face lucrurile să pară mai simple.
Între toate acestea, au existat și materialele care trebuiau terminate pentru proiectul de gradul II, lecția finală care încă cere timp, atenție și multă răbdare. Zilele acestea par să curgă într-un amestec continuu de responsabilitate și emoție.
Iar undeva, discret, aproape amuzant, insectele mi-au fost companie toată săptămâna, ca niște mici personaje insistente care și-au cerut locul în povestea acestor zile.
Dar poate cea mai frumoasă parte a fost cea tăcută: lecturile. Întâlnirea aceea profundă cu cărțile care nu doar se citesc, ci se trăiesc. Cu Splendida cetate a celor o mie de sori a lui Khaled Hosseini și cu Biblia lemnului otrăvit a lui Barbara Kingsolver — cărți care lasă urme și care îți mută puțin felul în care privești lumea.
Și apoi am fost eu. Cu viața mea exact așa cum reușesc să o trăiesc acum: imperfectă, aglomerată, plină, uneori obositoare, dar sinceră și profund vie.
Iar peste toate acestea s-a așezat ceva ce nu pot numi altfel decât bucurie. O bucurie calmă, matură, care nu vine din lucruri perfecte, ci din felul în care lumina încă reușește să intre printre toate.
