A fost o zi plină de soare, dar nu unul grăbit sau apăsător, ci cald, răbdător, așa cum doar primăvara știe să fie. O zi petrecută aproape în întregime în natură, acolo unde timpul își pierde din asprime și capătă rotunjimi blânde.
După-amiaza m-a purtat într-un loc unde primăvara nu era pe sfârșite, ci în deplina ei respirație. Un colț de lume ușor ridicat spre munte, unde răcoarea și umbra păstrează anotimpurile mai mult timp vii. Acolo, cireșii încă își purtau cu mândrie florile, merii erau îmbrăcați în alb, iar prunii, cu nuanțele lor verzui, păreau să-și spună povestea din fiecare curte, ca un cor tăcut al începutului.
A fost o duminică în care sărbătoarea a avut și un gust dulce-amar: oameni dragi, departe. Două aniversări, două prezențe simțite mai mult prin gând decât prin apropiere. Și poate tocmai de aceea, natura a umplut spațiile goale fără să ceară nimic în schimb.
Am citit mai mult decât de obicei, cu acea liniște pe care doar aerul curat o poate aduce. Am mers mult, aproape fără să simt oboseala, ca și cum pașii s-ar fi potrivit firesc cu ritmul pământului. Am mâncat puțin, simplu, câteva smochine — suficiente cât să nu tulbure echilibrul unei zile care nu avea nevoie de exces.
Spre seară, într-o răcoare blândă, am strâns ciuboțica-cucului — fragilă și luminoasă, ca o amintire din copilărie. Și atunci am înțeles din nou ceva ce, deși știm, uităm adesea: natura nu prisosește niciodată. Ea nu vine să umple goluri, ci să ne amintească de plinătatea pe care am avut-o mereu.
În copilărie, natura ne definește — ne învață să vedem, să simțim, să ne minunăm. La maturitate, ea nu mai construiește de la zero, ci vine să contureze, să adâncească acele linii trasate demult. Ne întoarce, discret, la ceea ce am fost, ca să ne ajute să înțelegem mai bine ceea ce suntem.
A fost, una peste alta, o zi bună. O zi simplă și întreagă. Iar înaintea unei săptămâni pline, rămâne această liniște ca un sprijin nevăzut.
Și, mai presus de toate, rămâne recunoștința — pentru zilele care vin, pentru pașii care merg înainte și pentru darul de a le trăi pe toate, așa cum sunt.
