M-am trezit devreme, chiar foarte devreme, și mi-am urmat rutina deja veche. Nu știu dacă dă rezultate, sincer. Cântarul rămâne neprietenos cu mine și, deși nu mănânc mai mult decât înainte, câteva sute de grame continuă să rânjească de pe ecran. Nu reușesc să înțeleg pe deplin ecuația asta. Eu am impresia că eforturile mele nu se văd, deși cei din jur spun contrariul. Poate adevărul e undeva la mijloc.
Ca să-mi mut gândurile în altă parte, am deschis Biblia lemnului otrăvit de Barbara Kingsolver. După ce am citit Demon Copperhead și mi-a plăcut foarte mult, am simțit că pot avea încredere din nou în felul ei de a spune povești. Citisem și aseară câteva pagini, dar somnul îmi încețoșase atenția. Așa că dimineață am reluat pasajele și, odată intrată în atmosferă, n-am mai putut lăsa cartea din mână.
Am ajuns în Congo odată cu personajele.
Și de acolo, totul s-a schimbat.
Barbara Kingsolver are talentul de a te arunca direct în mijlocul scenei, fără avertisment, fără protecție, lăsându-te să simți zgomotul, căldura, confuzia și uimirea exact cum le simt personajele. Un fragment m-a prins cu totul:
Brusc am înțeles că ciupitura de la ceafă era a mamei. Ne avea pe toate la o lungime de braț, pe Ruth May, pe mine și pe surorile mele, Lea și Adah… Iar bubuitul inimii mele nu era al inimii mele, mi-am dat seama într-un târziu, ci al tobelor.
Ce forță are imaginea aceasta — copilul care crede că îi bubuie inima de teamă, ca apoi să descopere că zgomotul vine din lume, din tobele unei culturi străine, vii, copleșitoare.
Scena descrisă este una de o intensitate extraordinară: focuri, dans, femei care gătesc nestingherite, cântece ce seamănă cu imnuri creștine, copii alergând, recipiente lovite ritmic, o energie colectivă aproape imposibil de cuprins. Totul este filtrat prin ochii unei fete crescute într-o lume rigidă, ordonată, în care decența și regulile erau repere absolute.
De aici se naște tensiunea.
Nu doar șocul în fața goliciunii sau a zgomotului, ci întâlnirea brutală dintre două moduri de a vedea existența. O lume care judecă și o lume care pur și simplu trăiește. O lume care impune sensuri și o lume care își poartă firescul fără rușine.
M-a impresionat și figura tatălui, surprinsă în câteva tușe exacte:
El avea acea privire mijită, cu maxilarele încleștate, de ziceai că începe să se încingă, dar n-aveai cum știi unde va duce asta.
Sunt personaje care spun enorm fără să rostească nimic. Iar el pare unul dintre acei oameni în jurul cărora tensiunea plutește înainte să izbucnească.
Iar apoi vine momentul aproape ironic al ospitalității:
Bun venit! Vă urăm bun venit!… Azi am ucis o capră ca să celebrăm sosirea voastră.
Ce contrast între solemnitatea cu care familia venise să ofere credință și generozitatea directă, concretă, a oamenilor care le ofereau hrană, sărbătoare și loc la masa lor.
Cartea aceasta nu pare doar o poveste despre Congo. Pare o poveste despre orbire, superioritate, credință, familie și ciocnirea dureroasă dintre idealuri și realitate.
Iar eu, într-o dimineață obișnuită, cu gândurile mele mărunte despre cântar și nemulțumiri, m-am trezit transportată într-o lume în care totul pulsează altfel.
Poate de aceea citim. Ca să înțelegem că viața e mult mai vastă decât cercul mic al preocupărilor noastre zilnice. Ca să fim zguduiți. Ca să ne lărgim privirea.
Și, uneori, ca să uităm de câteva sute de grame.
