Ziua de Florii a venit așa cum o visam: luminoasă, caldă, fără urmă de vânt, ca o îmbrățișare tăcută a primăverii. O zi pe care o așteptam de mult, fără să știu exact de ce, dar pe care am simțit-o, în sfârșit, a mea.
Am pornit la drum cu un gând simplu și necesar – acela de a ajunge acolo unde dorul nu tace niciodată. Am trecut pe la tata, aici, aproape, și apoi am mers mai departe, la Bogdan, să-i spun, în felul meu, ce s-a mai întâmplat între timp. Sunt drumuri pe care le faci nu cu pașii, ci cu inima, și ele nu obosesc niciodată.
Și pentru că ziua ne-a fost atât de generoasă, am lăsat pașii să ne poarte mai departe, până aproape de Cetatea de Scaun a Sucevei. Era acolo, tăcută și impunătoare, ca o poveste care nu se termină niciodată. Am urcat împreună cu sora mea, ca și cum ne-am fi întors într-un loc cunoscut, dar care avea să ne spună altceva de fiecare dată.
Era multă lume – poate și pentru că era Paștele catolic, poate și pentru că vremea chema oamenii afară din casele lor. Părinți, copii, pași grăbiți sau liniștiți, râsete și curiozitate. Și m-am bucurat. M-am bucurat sincer să văd locul viu, respirând prin oamenii care îl redescopereau.
Dar, dincolo de ceea ce vedeam, în mine se așeza o altă imagine.
Eram încă sub impresia dimineții de la Rainbow Land, unde vorbisem copiilor despre cavaleri și domnițe, despre scuturi, curaj și ziduri de cetate. Despre o lume care, pentru ei, există doar în povești și în imaginație. Și, stând acolo, între zidurile reale ale cetății, nu puteam să nu mă întreb: cum ar fi fost dacă lecția aceea s-ar fi întâmplat chiar aici?
Să vorbești despre cavaleri între zidurile lor nu mai e o simplă activitate. Devine o punte. O întoarcere în timp. O experiență care nu se mai sprijină doar pe cuvinte, ci pe ecoul pașilor, pe răcoarea pietrei, pe liniștea încărcată de istorie. Copiii n-ar mai fi ascultat doar o poveste – ar fi trăit-o. Ar fi simțit-o. Ar fi plecat acasă cu ea în suflet, nu doar în memorie.
Locul are o putere pe care, uneori, noi, adulții, o subestimăm. El dă greutate cuvintelor, le îmbracă în sens și le transformă în amintiri de neuitat.
Cetatea este acum în plin proces de refacere, un șantier deschis, dar chiar și așa, farmecul ei rămâne intact. Poate chiar mai puternic – pentru că vezi cum trecutul este păstrat, reparat, readus la viață.
M-am gândit atunci, cu o dorință care nu cere, ci doar speră, cât de frumos ar fi să pot aduce copiii aici. Nu e departe – doar vreo 30 de kilometri – dar uneori distanțele nu se măsoară în kilometri, ci în posibilități. Iar pentru astfel de drumuri ai nevoie de mai mult decât dorință.
Și totuși, undeva, într-un colț de gând și de suflet, speranța rămâne deschisă. Nu are porți ferecate. Nu spune „nu se poate”, ci doar „poate, cândva”.
Urmează Săptămâna Patimilor. O vreme a liniștii, a gândurilor mai adânci și a pașilor mai atenți. Iar eu îmi voi continua drumul așa cum știu mai bine – încercând, pe cât pot, să fac bine. Sau, dacă nu reușesc întotdeauna asta, măcar să nu fac rău cu intenție.
Pentru că, uneori, și asta e o formă de lumină.
