Unde parchează sufletul

Sunt nopți în care visele nu sunt doar vise. Par mai degrabă bucăți din tine, puse cap la cap într-o poveste pe care o înțelegi abia dimineața.
Noaptea trecută eram în Franța. Dar nu în vacanță, nu plimbându-mă relaxată pe străzi frumoase, ci… la volanul unui tir. Unul mare, greu, genul pe care nici nu ți-l imaginezi că l-ai putea conduce vreodată. Și totuși, acolo eram. Eu. Conducând.
Străzile erau înguste, mașina prea mare pentru ele, iar eu atentă la fiecare mișcare. Cu senzația aia ușoară că „nu știu exact ce fac”, dar și cu o liniște ciudată în același timp. Pentru că, oricât de mare era tirul și oricât de complicat părea totul, nu am lovit nimic. Nicio mașină, niciun colț, nimic.
M-am descurcat.
Și cred că asta mi-a rămas cel mai clar în minte: faptul că, deși părea prea mult, am reușit.
La un moment dat, însă, tirul a dispărut. Pur și simplu. Și m-am trezit într-un bloc, într-un apartament care nu era al meu. Nu era nici înfricoșător, dar nici familiar. Era doar… acolo.
Într-o cameră, un bărbat dormea. S-a trezit, s-a uitat la mine și… atât. Fără întrebări, fără reacții. În altă cameră, altcineva încerca să dea telefoane, să rezolve ceva, să ia legătura cu cineva. Dar nu mergea nimic. Nici semnal, nici conexiune.
Și visul s-a terminat acolo.
M-am gândit apoi cât de mult seamănă cu zilele noastre. Cu zilele mele. În care duc lucruri — uneori multe, uneori grele — și le duc bine. Fără să mă lovesc, fără să „dau peste cap” nimic. Cu grijă, cu atenție, cu responsabilitate.
Dar și cu momente în care parcă nu mai e semnal. În care nu mai ai cu cine să te conectezi, nici măcar cu tine, poate.
Și poate că visul nu a fost despre tir sau despre Franța.
Poate a fost doar despre asta:
că, dincolo de tot ce ducem zilnic, avem nevoie de un loc în care să ne oprim. Nu pentru că nu mai putem, ci pentru că avem nevoie.
Un loc în care nu mai trebuie să conducem nimic.
Doar să fim.
Și poate, din când în când, să ne întrebăm, sincer și simplu:
Eu unde mă opresc?