🌿 Am ajuns în Dumbravă cu pași domoli. Nu era prima dată în toamna asta, dar până acum nu mă oprisem cu adevărat în ea. De data aceasta, am urcat printre copaci cu un scop clar: să caut frunze pentru atelierul de mâine, când începe seria de ateliere de toamnă cu copiii. Nu știu câte vor fi, nici cum se vor așeza ele, dar știu sigur că fiecare va fi făcut cu bucurie și cu grijă.
Frunzele nu erau încă uscate de tot, dar am găsit destule – unele verzi încă, altele pătate de galben sau roșu. Le-am strâns cu grijă, imaginându-mi cum le vor descoperi copiii mâine, atingându-le, comparându-le, bucurându-se de ele.
Drumul mi-a scos în cale și alte daruri: o crizantemă albă, puternică, câteva dalii mari și colorate, via care nu fusese încă culeasă și-și lăsa strugurii dulci să atârne obraznici printre frunze.
Mai jos, pe tăpșanul verilor mele, recolta era bogată. Am adunat mere într-o plasă, am strâns nuci – unele căzute, altele smulse direct din copac, cu coaja lor verde și parfumată. Am pus totul într-o plasă de hârtie și m-am trezit cu nasul cufundat în mirosul acela proaspăt, dulce-amărui, care îți rămâne în nări multă vreme. Am spart câteva nuci pe loc și le-am gustat: erau fragede, scrâșnind ușor între dinți, cu gustul lor inconfundabil.
Am găsit și alune de pădure – pline, nu seci cum s-a întâmplat în alți ani. Soarele era blând, vântul adia ușor și, ca să-mi fie și mai bine, mi-am pus pe umeri pledul din mașină. A fost o după-amiază simplă și frumoasă, cu natură, liniște și daruri de toamnă.
Tăpșanul era plin de ciulini care se agățau de pantaloni și pantofi, iar via sălbatică se urcase până în copaci, dar eu am văzut doar frumusețea – culorile, mirosurile, jocul vremii.
Mâine mă așteaptă copiii și frunzele. Vom povesti împreună despre toamnă și vom lăsa natura să fie învățătoarea noastră. Iar eu, la finalul zilei, rămân cu recunoștința pentru tot ce am adunat – nu doar roadele pământului, ci și liniștea și bucuria unei toamne care știe să-și spună poveștile.
Închei ziua cu gândul la cei dragi și la absențe care dor, dar care se așază încet, cu vremea, în amintire. Noi, cei rămași aici, ne aducem aminte și mergem mai departe, cu pași mici, cu mâinile pline de frunze și nuci, și cu sufletul plin de recunoștință pentru tot ce încă ni se dăruiește.
