Azi ar fi fost ziua lui. Întâi martie. O adora. Se bucura de mărțișoare ca un copil care primește cadouri de Craciun. Le purta pe toate, se fălea cu ele, le aranja atent, ca și cum fiecare fir alb-roșu ar fi fost o medalie pentru felul lui de a iubi viața.
Sunt trei ani de când nu mai aniversează aici, cu noi. Trei ani de când ziua asta are un gol în mijloc. Moartea lui a venit subit, ca o ușă trântită de vânt într-o casă liniștită. Partenerul meu de viață. Tatăl copilului meu. Sprijinul. Umbra. Glasul care umplea încăperile.
Șocul nu a fost doar o durere. A fost o ruptură de realitate. O secundă în care lumea s-a spart și, în cioburile ei, am văzut pentru prima dată cât de lung e drumul pe care va trebui să-l parcurgem fără el. Eu și copilul nostru.
Și nu ai voie să cazi. Nu de tot. Pentru că un copil are nevoie de tine întreagă, chiar și când ești sfâșiată. Are nevoie de brațele tale, de vocea ta liniștitoare, de siguranța pe care nici tu nu o mai simți. Mai are ani buni până să devină independent. Ani de teme, de întrebări, de frici, de visuri. Iar eu trebuie să fiu aici pentru toate.
Așa că merg înainte. Chiar și când doare.
Dimineața a fost gri. O ceață deasă peste suflet și peste drumuri. Veștile de la prietena mea din Israel au adăugat o altă greutate zilei. Stă aproape de Tel Aviv, lângă Gan Yavne, și îmi scrie despre alarme, despre adăposturi, despre intrări și ieșiri grăbite. În timp ce eu îmi beau cafeaua, ea coboară în buncăr. Și, cu toate astea, e mai optimistă decât mine. Mai încrezătoare.
Mă rog să fie bine. Să ne revedem anul acesta. Să fim sănătoase. Să avem încă un motiv să spunem „mulțumesc”.
În dimineața asta încărcată, am plecat la Iași. Mi-era dor de copiluț. Nu-l mai văzusem de mult și dorul, uneori, e mai puternic decât oboseala.
La Codrii Pașcanilor, păduricea pe care o iubesc atât, ceața era groasă, aproape palpabilă. Un alb lăptos care înghițea copacii.
Dar, ca o promisiune, când am ajuns în Iași, cerul era senin. Cald. Oamenii ieșiseră la plimbare. Viața curgea firesc, aproape nepăsătoare la durerile fiecăruia.
Am stat câteva ceasuri. Am mâncat, am povestit, ne-am îmbrățișat. Îmbrățișările acelea care țin loc de explicații. La ora trei m-am întors spre casă. Drumul a fost bun, liniștit, soarele încălzea prea mult pentru început de martie. O toropeală grea s-a așezat peste mine. Oboseala mi se lipea de pleoape.
Durerea de spate nu m-a slăbit nicio clipă. Am tot potrivit scaunul, dar nimic nu era bine. Poate că nu scaunul e de vină. Poate că sunt mușchii încordați de prea mult timp. Poate că e felul în care îmi port viața – strâns, apăsat, fără pauză. De mai bine de o lună urmez un program de întreținere, cum n-am mai făcut niciodată, dar uneori corpul știe ce mintea refuză să spună: că încă doare.
Am ajuns acasă și am terminat machetele la care lucrasem până la unu noaptea. Le-am definitivat. Mai am una de făcut mâine, una singură, de trimis. Pleacă „Pete the Cat”. Sper să fie bine primită de copii, să le aducă bucurie, să le fie de folos.
Și, în sfârșit, l-am terminat și pe Gargamel. Mare bătaie de cap mi-a dat, voluminos, pretențios, greu de dus la capăt. Dar l-am învins.
Poate că asta fac în fiecare zi: duc lucruri la capăt. Chiar și când par prea mari.
Acum m-am retras. Vreau să termin Frumusețe și întristare de Yasunari Kawabata. Cartea asta mă ține într-o liniște stranie, ca o apă adâncă în care nu vezi fundul. Sunt atât de curioasă cum se va sfârși.
Și abia aștept ziua de mâine. Mă întâlnesc cu o fetiță pe care o ador. Sunt multe „deși”-uri în viața mea. Multă oboseală. Multă absență. Dar există și întâlniri care luminează.
Întâi martie rămâne ziua lui.
Îl imaginez undeva, într-o altă primăvară, primind mărțișoare și fălindu-se cu ele.
Iar eu rămân aici, cu copilul nostru, cu drumurile, cu ceața și cu seninul, învățând, în fiecare zi, cum să trăiesc fără el — și totuși să trăiesc.
