Săptămâna trecută, pisica Pete a ajuns într-o grupă mică. Nu pe furiș, ci cu toată curiozitatea copiilor de trei ani, care au întors-o pe toate părțile, au privit-o atent, au cercetat-o cu ochi mari și mâini nerăbdătoare, ca să înțeleagă cum arată, din ce e alcătuită și, mai ales, cine este ea.
„Pete the Cat Ador tenișii albi” este o poveste simplă și frumoasă, cu propoziții repetitive care prind rădăcini rapide în mințile mici.
„Ador tenișii!” — fie ei albi, roșii, albaștri sau uzi — se aude la fiecare pagină. Iar bucuria constantă a lui Pete, starea aceea senină pe care nimic nu pare să o tulbure, devine o lecție tăcută, dar puternică. O lecție bună de observat, de simțit și, poate, de copiat.
Copiii sunt la început de drum. Au trei ani, iar mintea lor e ca un burete: absoarbe tot, dar nu la fel, nu în același ritm.
Unii pot fi atenți câteva minute. Alții nu.
Unii vor să vorbească neîncetat. Alții aleg tăcerea.
Unii trăiesc emoții intense, greu de pus în cuvinte, și simt că nu sunt înțeleși, chiar și atunci când, pentru adult, pare că „nu s-a întâmplat nimic”.
Dar așa arată grupa mică.
Au trecut aproape patru luni de grădiniță — cu întreruperi, cu reveniri, cu pași mici și reluați. Nu e mult. Este, de fapt, abia începutul.
La trei ani nu vorbim despre excelență și nici nu ar trebui. Vorbim despre acomodare. Despre a înțelege unde sunt, de ce sunt acolo, ce se întâmplă în jurul lor și care sunt rutinele care le oferă siguranță.
Rutina nu e o constrângere, ci o ancoră.
Iar primul an de grădiniță este, înainte de orice, despre această ancorare blândă între acasă și lumea mare.
Copiii sunt extrem de provocatori, dar și profund dornici să asculte, să exploreze, să lucreze. Tot ce se petrece la grădiniță și tot ce se întâmplă acasă se leagă invizibil și contribuie, pas cu pas, la educarea lor.
Dinamica lor e fascinantă. Modul în care simt nevoia să-ți spună cum sunt îmbrăcați, unde au fost, cu cine, ce au făcut. Fiecare își caută vocea. Fiecare vrea să fie văzut și ascultat.
Am avut parte de multă mișcare — și ce poate fi mai frumos decât să sari, să alergi și să nu stai pe un scăunel? Am cântat, ne-am mișcat, am încercat să ne sincronizăm.
Și, pentru că joaca e cea mai serioasă formă de învățare, am făcut și un mic experiment STEAM.
Cu culori, biluțe de apă și multă uimire, am colorat papucii lui Pete.
„Uiiii!” s-a auzit des.
Unii copii au fost fascinați de felul în care bulina de apă aluneca pe folia unsă cu ulei. Alții de culoare. Alții de simplul fapt că se întâmpla ceva sub ochii lor.
Nu a lipsit un moment în care am dat culoare tenișilor după ce Pete a călcat fie în căpșuni, afine, noroi ori apă.
Această bucurie pură, inocența, sinceritatea lor dezarmantă — faptul că nu au filtre, că ceea ce simt, spun și fac — transformă fiecare interacțiune într-un dar.
Dacă va mai exista prilejul și dacă voi mai fi dorită, mă voi duce cu drag, oricând. Subiecte sunt din belșug. Copiii sunt o sursă nesfârșită. Iar începuturile lor, cu toate stângăciile și emoțiile, merită trăite cu răbdare, respect și multă inimă.
