De mai bine de două luni, spatele meu poartă o durere care nu vrea să plece. O durere încăpățânată, care s-a strecurat încet în viața mea și s-a așezat acolo, între zilele de muncă, drumuri, plecări și întoarceri. Am făcut analize, investigații, inclusiv RMN. Am urmat tratamentele recomandate de medici. Durerile s-au mai domolit, s-au mai rărit, dar nu au dispărut. Și nici disconfortul odată cu ele.
Munca mea îmi solicită mult spatele. Poate prea mult. Poate ani la rând am cerut prea mult de la un corp care a tăcut și a dus. Știu că postura mea nu este cea mai bună, știu că urmează fizioterapie, știu că masajele și stretchingul făcute cu ajutorul unui profesionist sunt necesare, dar mai știu ceva: că nimic nu mai este ca la 30 sau 40 de ani.
Și ca tabloul să fie complet, ieri am căzut pe gheață. Simplu și brutal. Picioarele mi-au fugit de sub mine și am căzut direct în șezut, cu o durere de fund de nescris, cu reactivarea durerii vechi din spate și cu un disconfort mult mai mare decât cel de dinainte. Un moment de neatenție, niște încălțări nepotrivite, gheață ascunsă sub zăpadă – și corpul a plătit.
Când am ajuns acasă, m-am întins în pat. N-am luat pastile. M-am uns cu alifii, am stat, am respirat, am încercat să nu forțez nimic. Astăzi n-am ieșit din casă. Am făcut câteva mișcări, prea puține, dar suficiente cât să-mi amintesc cât de ușor se poate întâmpla ceva mai grav. La 57 de ani, oasele nu mai sunt ce-au fost, masa musculară scade, refacerea e mai lentă. Menopauza nu e doar un cuvânt medical, e o realitate care slăbește structura din interior, chiar dacă la exterior încă ne ținem drepte.
M-am gândit mult la cât de norocoasă am fost. Se putea mult mai rău. O fractură, o alunecare mai urâtă, o recuperare lungă și dureroasă. Iarna nu iartă, gheața nu iartă, iar graba și neatenția sunt periculoase, mai ales pentru cei trecuți de o anumită vârstă.
Îngrijirea trupului după 50 de ani nu mai este un moft. Este o necesitate. Pentru femei, mai ales, este o formă de respect față de sine. Mușchii au nevoie de mișcare conștientă, oasele au nevoie de protecție, iar corpul – de timp, răbdare și blândețe. Nu mai putem „trage de noi” la nesfârșit.
Poate că această căzătură a fost, dincolo de durere, un semnal. Un „oprește-te”. Un „ai grijă”. Și poate că e momentul să ascult mai atent ce-mi spune corpul meu. Pentru că el nu mai cere mult. Cere doar să fie îngrijit.
