Astăzi a fost ziua mea de nume.
Ioana, așa cum mă știe multă lume deși, acasă, în familie, am fost mereu Dana — al doilea nume al meu, cel ales de tata. Ioana a venit mai târziu, ca o haină pe care am învățat s-o port în lume, dar care nu mi-a anulat niciodată prima piele.
Încă mi se întâmplă ca oamenii din orașul copilăriei mele — orașul în care trăiesc și acum — să nu știe cine sunt dacă le spun numele meu de astăzi. Numele de familie, deși l-am purtat 24 de ani și îl port încă, nu spune mare lucru. N-am făcut nimic ca să-l fac cunoscut. Și nu mă deranjează deloc când oamenii de aici mă strigă pe numele meu de fată. E ca o întoarcere blândă, fără explicații.
Altădată, de ziua numelui, casa era plină. De oameni, de râsete, de bucate alese, de mese întinse. Era veselie multă și o senzație de sărbătoare adevărată, care se simțea până în pereți.
Anul acesta am fost doar eu și mama.
Și nici măcar atât, pe deplin. Ziua mea a fost mai mult în afara casei. Am plecat pe la prânz și m-am întors seara. Practic, nu am sărbătorit. N-am ciocnit pahare, n-am avut ritualuri. Doar am mâncat ceva, atât.
Seara m-a găsit obosită, dar liniștită. Am terminat ultimul sezon din The Good Doctor — un serial care m-a atins în multe feluri, poate pentru că vorbește despre fragilitate, despre empatie și despre oameni care încearcă, în felul lor, să fie buni.
După aceea, aproape firesc, o carte care a sărit ieri din bibliotecă spre mine: Lumea Sofiei. Nici nu știu cum, dar a fost alegerea perfectă pentru nopțile care urmează.
Astăzi am primit multe mesaje. Foarte multe. Le sunt recunoscătoare tuturor celor care s-au gândit la mine și mi-au trimis un gând bun.
Dar unul dintre ele m-a atins altfel. Adânc. A venit dimineața, imediat după ce m-am trezit, și m-a însoțit toată ziua.
Un mesaj de la Luminița. Un om cu care vorbesc de mult timp, pe care îl consider un prieten bun, deși nu ne-am întâlnit niciodată în realitate. Am petrecut însă ore întregi vorbind la telefon, suficient cât să simți că legătura e adevărată.
Sper ca anul acesta să ajung la Râmnicu Vâlcea, acolo unde ea locuiește, și să o îmbrățișez pe bune. Unele relații merită să capete trup.
Cuvintele ei m-au copleșit. Pentru că vin de la cineva care vede. Și pentru că, de multe ori, nu știu să primesc aprecierile celor care contează pentru mine. Emoțiile mă iau pe sus, mi se face nod în gât, îmi dau lacrimile și nu mai pot spune nimic. Poate pentru că starea mea emoțională nu e mereu una stabilă. Poate pentru că adevărul spus cu blândețe doare și vindecă în același timp.
Mâine o să scot bradul.
Asta înseamnă, simbolic, că sărbătorile s-au terminat și că viața reintră în normalul pe care îl cunosc. Sper să fie un normal bun. Unul în care să pot face ce iubesc: să lucrez alături de copii, să construiesc machete, să trăiesc viața mea domestică în tihnă, lângă o carte bună și lângă oameni care vibrează la unison cu mine — sau care mă provoacă, cu blândețe, să devin o variantă mai bună a mea.
Cam așa arată 7 ianuarie 2026.
Între Dana și Ioana.
Între liniște și recunoștință.
