Sejurul nostru în Marea Britanie s-a încheiat. Am aterizat la Otopeni cu doar zece minute întârziere, deși avionul plecase cu aproape o oră mai târziu de pe Stansted. O mică victorie a timpului, poate, sau doar o alinare pragmatică, de final de drum.
Până acolo însă, ziua a început la Colchester. Cu copii, cu frig și cu ritualul acela simplu, devenit deja necesar: plimbarea de dimineață. Plimbarea de rămas-bun. De data asta, nu a fost una definitivă. Nici anul trecut nu fusese. M-am surprins din nou luându-mi la revedere de la locuri știind că voi reveni, că voi tot reveni — cu atât mai mult cu cât Răzvan își preconizează schimbarea domiciliului într-o altă țară. Despărțirile acestea sunt mai ușor de dus când în ele există promisiunea întoarcerii.
Dimineața fusese aspră pentru zona aceea: minus trei grade, un cer de un albastru devorant, fără niciun fir de nor. Păsările, multe și gălăgioase, se certau pe malul râului, în Porto Vechi, iar eu eram deja chitită să fac sandvișuri pentru drum.
Le-am făcut, firește. Și apoi am mai stat puțin la o parolă, toți cinci, în formula aceea pe care mi-o dorisem de mult și pe care, în sfârșit, am trăit-o pe termen mai lung. Un mic lux al vieții, de care am fost pe deplin conștientă.
Am plecat din Colchester la ora unu. De data aceasta, nu am ales National Express — 55 de lire — ci un transport organizat local, de oraș, mult mai modest ca dotări, dar infinit mai prietenos cu buzunarul: 10 lire pentru noi toți trei, în loc de 50. Condițiile? Mai precare, desigur. Dar la diferența asta de preț, sincer, aproape că nici nu mai contează.
La aeroport, lumea de peste lume. Primisem deja notificare să ajungem cu trei ore înainte, din cauza lipsei de personal. Check-in-ul arăta ca un furnicar nesfârșit. Bagajul de cală l-am pus singuri, cu ajutorul unei mașinării — fără intervenție umană, fără voci, fără priviri. Apoi a urmat coada: un șarpe de zeci de metri, care, totuși, s-a mișcat surprinzător de repede.
După check-in, am așteptat vreo două ore. Eu am citit. Copiii au mai cumpărat câte un sandviș, o cafea, lucruri mărunte de aeroport. În jur — un amalgam de limbi, copii alergând, zgomot, nerăbdare, vieți care se intersectează pentru câteva clipe și apoi se despart definitiv.
La poarta 47 am mai așteptat. Și iar am așteptat. Șaizeci de minute întregi, pe culoarul acela lung care ducea spre avion. Când, în sfârșit, am urcat, avionul era cald și curat, cu câteva locuri libere — o diferență clară față de cel cu care veniserăm. Tot Ryanair, dus-întors. Aceeași companie, experiențe diferite.
Am ajuns după miezul nopții. Apoi a urmat o altă așteptare: bagajul de cală, care a întârziat mai bine de o oră. Lume nervoasă, comentarii, proteste. O tânără și-a exprimat, cu voce tare, dorința ca acest aeroport „atât de prost gestionat” să se închidă. Eu însă m-am gândit că alternativele nu sunt multe, atâta timp cât capitala nu are un alt aeroport funcțional.
Am comandat un taxi. Șoferul a fost mai mult decât ok — ne-a explicat calm de ce mulți taximetriști evită cursele spre adresa noastră: Corbeanca, prea aproape de aeroport, dar în afara Bucureștiului. Cursa a costat 49 de lei, atât a arătat aparatul, însă am lăsat mai mult, știind că mașina se va întoarce goală.
Am ajuns acasă în ordine și în siguranță. Și asta a fost, de fapt, cel mai important.
Dimineață, după ce ne vom trezi, vom pleca din nou la drum. Viața își vede de traseul ei. Iar mie îmi va mai trebui puțin timp ca toate aceste trăiri să se așeze la locul lor. Pentru că a fost frumos. Atât de frumos.
