Noaptea are urechi.
Le ține aproape de perne, de piele, de pieptul celuilalt. Uneori adoarme cu ele lipite de respirația ta — acel suflu ritmic care spune fără cuvinte că ești viu, aici, lângă mine.
La început, respirația ta mi se părea o mică invazie. Prea aproape, prea reală.
Cineva îmi umplea aerul, îmi fura liniștea.
Apoi, încet, a devenit un semn de siguranță.
(sursa foto: aici)
Fără să-mi dau seama, am început să număr respirațiile tale în loc de oi, până când adormeam.
În somn, trupul tău povestește: un oftat, o pauză, un sforăit scurt — toate mici mărturisiri despre ziua care a fost.
Uneori, te întorci brusc și aduci cu tine aerul cald, mirosul tău amestecat cu detergent și vise.
E un parfum al conviețuirii — ușor banal, dar ireal de intim.
Și când te trezești devreme, iar eu rămân între lumi, aud cum îți tragi aerul adânc, ca și cum viața ar fi o mare de care nu te saturi.
Atunci știu că iubirea e și asta: să respiri în același ritm fără să-ți fi propus.
Să te lași purtat de sunetele trupului celuilalt ca de un cântec pe care doar voi doi îl înțelegeți.
Pentru că, în fond, dragostea nu începe cu un sărut.
Ci cu o respirație care ți se pare, într-o noapte oarecare, perfectă.
