Am plecat din Fălticeni la 9:30, într-o dimineață în care ceața era atât de deasă încât părea că înghite drumul. Ne-a însoțit peste tot – o ceață sâcâitoare, continuă, ca un gând care nu vrea să se limpezească.
Doar Bucureștiul a fost locul unde soarele a reușit să-și facă loc printre nori. Timid, dar hotărât. Drumul a fost bun, neașteptat de bun. A0, A3 și A7 ne-au scurtat timpul și parcă ne-au ușurat pașii, ca și cum știau unde vrem să ajungem.
Am ajuns în Paradis. În Paradisul verilor noastre. Un loc care nu se explică, ci se simte. Am mai ajutat pe ici, pe colo, ne-am prins în ritmul lui și ne-am bucurat de o iarnă care nu știe să fie iarnă. Aici, anotimpurile sunt blânde și au alte reguli.
Pe lac, lebedele plutesc ca niște păstrătoare de povești. Dacă le privești suficient, ai impresia că spun lucruri vechi, spuse doar celor care știu să tacă.
Mâine, la 11:45, avem avion spre Londra. Gândul acesta îmi umple pieptul de nerăbdare. Abia aștept. Abia aștept să ajung.
Între timp, m-am pricopsit cu o laringită – un mic dezechilibru într-un drum mare. Dar e bine. Pot merge. Mă voi doftorici acolo.
Pentru că, uneori, drumul știe mai bine decât noi unde trebuie să ne ducă.
