Cu un somn sacadat și plin de vise amestecate, cu notificări în plină noapte de la Luca, cel care a uitat să răspundă și a făcut-o când și-a reamintit așa a trecut a doua noapte în regat. Fiind duminică, Răzvan liber, știam că urmează să parcurgem o zi întreagă alături însă eu am furat startul.
Mi-am făcut o cafea după ce am văzut că natura s-a gătit, în cinstea mea mi-am șoptit în barbă, rutina de dimineață petrecându-se sub ochii pisicii, cea care a devenit mai prietenoasă. E atât de curioasă și mă pândește cu atâta determinare, că-mi face plăcere să constat ca și eu sunt ca ea. La fel de curioasă și mereu atentă.
Și am ieșit afară nedorind a-l trezi pe Răzvan, reluând rutina de aici una de care îmi era dor. Totul era înghețat cu toate că nu erau grade minus, însă noaptea cu siguranță fuseseră la ce urme am găsit.
Nu era aproape nimeni nici prin jurul lacului, nici măcar pe stradă iar asta m-a lăsat să-mi imaginez că locurile sunt ale mele și mă pot bucura total. Ori când vezi așa ceva, cum e imaginea de mai jos, nu asta simți?
Despre cum am crezut că din tufele de lângă parc a sărit o vulpe aflați în clipul de mai sus.
Am hoinărit prin oraș preț de câteva mii bune de pași după care m-am întors cu gândul să pregătesc un mic dejun fiului meu. Era deja treaz și dornic de a mai sta de vorba ceea ce am și făcut în timp ce am pregătit masa de dimineață.
Apoi am plecat împreună în oraș pentru că soarele era deja generos. Orașul la vremea prânzului e mai animat, străzile fiind mai populate, parcurile și mai și.
Am fost aici de foarte multe ori însă de data asta e ceva diferit, pe lângă faptul că Luca nu e cu mine. Suntem doi adulți, Răzvan împlinind anul acesta 30 de ani iar faptul că eu sunt singură iar el e tot așa, soția lui fiind plecată acasă, în Polonia, face ca lucrurile să aibă altă desfășurare. Nu e despre faptul că ne-ar fi deranjat nici unul nici celalalt ci despre timpul pe care-l petrecem doar noi doi, așa cum nu am mai făcut-o de douăzeci de ani. Atât a trecut de când nu am mai stat doar noi doi.
Revenind la oraș și la plimbarea noastră, am regăsit tihnă, eleganța și rafinamentul acestui loc.
Cotloanele mai puțin accesibile turiștilor sunt cunoscute mie, cea care am trecut de la stadiul de turist la cel de locuitor temporar pentru că așa mă consider a fi.
Seara a fost despre joacă pentru că așa face o mamă cu fiul ei, se joacă. E drept că joaca este la alt nivel, dar tot joacă este. Numele ei
Și am jucat, în echipă, și am câștigat cum altfel, pentru că în acest joc este despre a îndeplini anumite cerințe și dacă reușești până la finalul lui ești învingător. În copilăria mică a avut mereu dorință de a câștiga, acceptând foarte greu înfrângerea, tatăl meu cu care juca șah fiind foarte riguros la acest capitol. Dacă pierdea, asta era, copilul începând a plânge. Atunci intervenea mama mea, bunica lui, care învârtea piesele până ieșea învingător. Ne-am amintit de acea perioadă cu zâmbetul pe buze.
Merg să fac un ceai și să continui cartea pe care o citesc, „Gândacul” de Ian McEwan. Îmi place pentru că am apreciat și „Metamorfoza lui Kafka”. Gandacul, această satiră kafkiană de un umor caustic unde Ian McEwan zugrăveşte o imagine deopotrivă absurdă şi atât de percutantă a societăţii britanice din era Brexit.
Dacă nu acum, atunci când?
Dacă nu aici, atunci unde?
