Ziua a pornit cu un soi de apăsare, ca o ușă trântită de vânt la prima oră. Luca nu e bine – o răceală încăpățânată, poate gripă – și vocea lui obosită de aseară m-a făcut să decid că dimineața începe cu medicamente și drum. Am dus pastilele la curier, am stabilit împreună cu tânărul un fel de protocol al îngrijirii, și apoi, cum astăzi nu aveam ateliere cu copiii, mi-am spus că e un moment bun pentru ordine: geamuri șterse, perdele schimbate, un preambul de Crăciun.
Ajunsesem doar la al doilea geam când telefonul a sunat din nou. Luca, tot mai slăbit. Avea nevoie de antivirale, dar… surpriză: doar cu rețetă originală. Așa că am lăsat cârpa, soluția, intențiile bune și am pornit din nou. Am recuperat rețeta, am tras perdelele la loc, am închis casa și m-am urcat în mașină cu direcția Iași.
Pe drum m-am oprit să iau fructe – portocale, mandarine, rodii, banane – un fel de vitamine ambalate în culori de iarnă. Am luat și mâncare, am făcut plinul și apoi m-am aliniat în șirul lung de camioane și tiruri care se prelingeau spre oraș. Cu vreo 25 de kilometri înainte de destinație, un stol mare de păsări mi-a trecut prin față, ca un mesaj viu despre răcirea vremii, despre schimbări, despre graba naturii de a se așeza altfel.
Am ajuns la patru. L-am găsit pe Luca sleit de puteri. Am lăsat medicamentele, și am văzut imediat că trebuie mai mult: mâncare, ordine, confortul știut de acasa. Am plecat din nou, am cumpărat ce trebuia, m-am întors, am gătit, am schimbat așternuturi, am aerisit… și abia când totul a fost pus la locul lui, am plecat spre casă.
Am intrat înapoi pe ușă la opt. Și de atunci până acum, aproape miezul nopții, am tot aranjat materiale pentru atelierul de mâine. Mă așteaptă în jur de douăzeci de copii, și fiecare are de primit ceva pregătit cu grijă.
Dar, în tot acest du-te-vino, în orele dintre șosea și bucătărie, dintre telefon și fereastră, am purtat în mine un gând care nu m-a lăsat: Răzvan. Mi-am amintit de episoadele lui de boală, unele grele, pe care le-am trăit doar prin telefon și rapoarte medicale, pentru că el era în Marea Britanie, iar eu… eu nu puteam ajunge. Atunci m-am simțit neputincioasă, vinovată, prinsă între distanță și dorința de a fi lângă el. Astăzi, aceeași vinovăție a trecut prin mine ca o umbră veche, atinsă din nou de prezent.
Și cam așa a fost ziua mea. Un amestec de grijă, oboseală, drum și o inimă trasă înspre doi oameni diferiți, dar legați de același fir al iubirii. Complicată, da. Dar plină de sensul acela tăcut care te face să mergi mai departe.
