Lângă mine, pe nisip, stă o doamnă.
E mai în vârstă decât mine, dar poartă timpul cu o grație care mă tulbură. Părul îi e tuns scurt într-un bob perfect, aranjat impecabil, cu o nuanță discretă de mov care prinde soarele în firele lui. Are trei rânduri de mărgele la gât, ochelari mari de soare și un costum de baie întreg, în culorile mării – turcoaz, verde, și o dâră de spumă. Pe dedesubt se observă un sutien roșu, un detaliu care trădează un spirit viu, încă plin de viață și de joacă.
Are ceva… o cochetărie fină, dar și o demnitate blândă. Mă uit la ea și-mi vine să mă duc să-i spun: “Sunteți superbă, doamnă!”. Dar nu o fac. Rămân doar să o privesc și să-mi imaginez viața ei – poate o viață cu multă eleganță, cu iubiri duse în tăcere, cu bucurii simple și ritualuri mici care o fac să înflorească încă.
Mă gândesc la cartea pe care o citesc, „Ce vrem noi, femeile?” de Isabel Allende, și îmi dau seama cât de nedrept e timpul cu trupurile noastre. Cât de des sufletul rămâne tânăr, curios, doritor, iar corpul parcă nu mai poate ține pasul. Mi se pare crud și, în același timp, inevitabil.
Dar privind-o pe ea, necunoscuta asta cu părul mov și colierul de mărgele, simt că frumusețea nu dispare, doar se schimbă. Se așază altfel, mai adânc, mai aproape de suflet.
Mi-a făcut ziua mai bună. Fără să știe, mi-a amintit că grația nu are vârstă.
La plecare s-a oprit la prosopul meu. S-a alintat puțin vorbind ca o adolescentă. Mi-a mărturisit că este din Sankt Petersburg iar eu i-am spus că nu înțeleg rusește. Însă chiar și așa, vorbind limbi diferite, cred că a simțit admirația mea. A gesticulat cu zâmbetul pe buze și a plecat în urma ei rămânând un mănunchi de zâmbete.
