Dimineața a început cu o cafea și cu o uimire copilărească. Pe podeaua terasei, un grup de furnici purta cu hărnicie niște resturi mărunte — pielițele fine rămase de la manichiura mea. Am rămas un timp nemișcată, fascinată de ordinea lor perfectă, de sensul lor clar, în contrast cu zvâcnirea noastră omenească, mereu în căutarea unui rost.
https://youtu.be/mE5Fl2uW1Gc?si=IS82GOSPgHQHQntf
A urmat o sahkshuka delicioasă, făcută de Robert – așa cum doar el știe: cu gust bogat, cu miros de roșii dulci, ceapă și ardei copți, cu o grijă care se simte în fiecare îmbucătură.
Apoi, de la ora zece, am pornit spre Ashdod, la Marea Mediterană. Soarele ne-a primit generos, iar marea a fost o catifea nesfârșită. M-am lăsat purtată de valuri și de cartea mea – „Ce vrem noi, femeile?” de Isabel Allende. Am citit câteva pagini la mal, în timp ce vântul întorcea filele și nisipul mi se lipea de piele. O carte ușoară, dar cu adevăruri blânde și adânci, ca o conversație între prietene.
Seara s-a împletit cu drumuri și revederi. Gabi a venit de la serviciu și am plecat cu Shoco, cățelul ei cu ochii triști și blânzi. L-am dus la veterinar — mici probleme la ochi și la urechi, dar nimic grav. Înapoi acasă, doar cât să respirăm puțin și să plecăm din nou la Ashdod: Gabi avea nevoie de câteva ingrediente pentru o supă. Am profitat de drum și am cumpărat și eu niște dulciuri locale — mici comori zaharoase, pline de aromă și culoare.
Am încheiat ziua cu o plimbare sub cerul cald, cu Shoco la pas și cu aerul serii amestecat cu miros de mare. A fost o zi rotundă, plină de tihnă și întâmplări mărunte care, împreună, au desenat un fel de liniște.
Mâine e marți. Mai am doar câteva zile până la avionul de vineri, la ora patru. Dar nu număr zilele – le gust. Ca pe o prăjitură fină, care trebuie savurată încet, cu bucurie.
