A fost o zi domestică, caldă, de parcă timpul însuși se topise încet peste acoperișuri. Am stat mult în curte, în compania liniștii, și am citit o carte care curge când domol, când în valuri repezi. Frumoasă, dar grea — cu fraze lungi, ce cer răbdare și un mic dialog cu tine însăți ca să le descifrezi. Mă tot rog de mine s-o duc până la capăt, ca pe o mică datorie blândă, făcută în numele cuvintelor.
Dupa amiază am ieșit la plimbare, dar trupul nu mi-a fost tocmai prieten. Un disconfort mărunt, dar stăruitor — mațele, burta, toate cântându-și nemulțumirea în surdină. Noroc cu Shoco.
Shoco e un cățeluș cum rar întâlnești — mic, drăgălaș, răbdător, cu privirea caldă și obosită. Are probleme la ochișori și la piele, dar e îngrijit cu atâta grijă încât puțini copii pot spune că au parte de o asemenea tandrețe.
În plimbarea de astăzi, am trecut pe lângă garduri încărcate de fructe căzute — lămâi, portocale, grepfruturi. Zăceau acolo, neatinse, cum zac la noi merele și corcodușele toamnei, risipite pe jos, uitate de oameni. M-a străfulgerat gândul că peste tot e la fel — natura dă, noi trecem.
Seara s-a încheiat cu un ceai de mentă, un digestiv și poate puțin bicarbonat, în lipsa medicamentului potrivit. Car cu mine o plasă plină de pastile și totuși, când am nevoie, nu găsesc ce trebuie. Poate nici nu-i rău. Însă tot am găsit la Gabi ceva care sper să mă ajute. Poate uneori, remediul e chiar în tihna unei zile care nu s-a grăbit deloc.
