Duminică dimineața a venit gri, cenușie, cu aer rece și cu o lumină care nu se hotăra nici ea dacă vrea să fie zi. Am deschis ochii cu întrebări: ce să fac, cum să fac, cum să mă așez în ziua asta?
Înainte de toate, m-am așezat pe mine. Mi-am făcut setul de exerciții pentru spate — cele pe care mi-am promis că le voi face, fără scuze, fără amânări. Nu doar pentru că sănătatea mea o cere, ci pentru că ele trebuie să fie continuarea firească a celor zece zile de fizioterapie. Un pod între ce a fost și ce vreau să rămână.
Hotărârea începe din lucruri mici: dintr-un covoraș întins pe podea, dintr-o respirație dusă până la capăt, dintr-un „fac” spus în loc de „poate”.
Mă pregătisem pentru exerciții și în gând, peste noapte, în acea stare ciudată dintre somn și veghe, când nu dormi, dar nici trează nu ești pe deplin. Mintea mea a lucrat în șoaptă. A frământat idei pentru copiii de la Rainbow Land. Vine o săptămână de vacanță și nu știu câți vor fi. Și necunoscutul acesta mă ține pe loc — cât să pregătesc? pentru câți?
Oscilez.
O săptămână cu povești românești? M-a dus gândul la Dragobete, fără un motiv anume, doar așa, ca un fir roșu invizibil. Sau poate teme independente, fiecare zi o insulă? Sau câte un animal pe zi, disecat în amănunt, cu mirări și descoperiri? Sau cele cinci simțuri — perfecte pentru cinci zile, rotunde, așezate?
Atâtea idei. Și fiecare pare bună. Dar adevărul este că ideile, oricât de frumoase, rămân doar nori până când aleg una și o fac pământ.
Ziua asta trebuie să se așeze. Iar eu trebuie să mă așez odată cu ea.
După exerciții, m-am întors la cărți. La finalul din Camera lui Giovanni, pe care l-am recitit, deși îl terminasem mai demult. O carte diferită de ce am citit până acum — nu m-a șocat, dar m-a tulburat blând, ca o lumină oblică.
Am închis apoi Liu Liu Azuriu de Pinin Carpi, apărută la editura Paralela 45 — o poveste pentru copii atât de delicată încât mi-a adus, fără să știu de ce, aminte de Michael Ende.
Am recitit pasaje din Bătrânul care citea romane de dragoste de Luis Sepúlveda, o carte care mi-a mers direct la inimă.
Iar dintre turnurile de volume adunate în jurul meu, a sărit, aproape capricios, Un om fără de țară de Kurt Vonnegut. Primul capitol m-a prins. Mi-a stârnit o curiozitate vie, aproape nerăbdătoare.
Cărțile, și ele, cer hotărâre. Să le alegi. Să le duci până la capăt.
Mă gândesc să merg la cimitir. Am o glumă cu sora mea că ne-am transformat în „cimitiriste”. Poate e felul nostru de a ține aproape ceea ce doare. Mă bate gândul să trag o fugă până la Suceava. Sau poate să văd un film. Sau un spectacol de teatru. Ideile își fac loc cu coatele în capul meu.
Și aici, din nou, oscilația.
Mai am și o machetă de făcut. Dar ceva nu se leagă la ea. O mai las. Uneori, și amânarea e o formă de înțelepciune — dar doar dacă nu devine fugă.
Am vorbit ieri cu Luca. Mi-a spus că nu are nevoie să merg. Așa că rămân. Și poate economisesc niște bani pe care i-i pot trimite lui. O altă alegere. Mică, dar concretă.
Afară e frig. Griul apasă pe geam. În casă sunt 20, poate 20,5 grade. Nu mai mult. Dar poate că nici nu trebuie mai mult.
Duminica asta nu e despre ce voi face.
E despre cum voi face.
Despre a nu lăsa ziua să mă tragă după ea ca pe o frunză în vânt, ci despre a mă opri, a alege și a merge în direcția aleasă fără să mă mai întorc din trei în trei pași.
Hotărârea nu e un gest spectaculos. E un fir subțire pe care îl ții strâns în mână și spui: asta fac. Aici rămân. De aici pornesc.
Și poate că, până la urmă, nu griul de afară decide cum arată duminica mea.
Ci limpezimea cu care aleg să o trăiesc.
