Despre ziua de astăzi se pot spune multe. Poate că ar trebui să încep prin a recunoaște că a avut mai mult de douăzeci și patru de ore — și fiecare clipă a ei a fost densă, plină, vie.
După o noapte nedormită, în care durerile de spate n-au dat pace somnului, a urmat un drum lung, de aproape patru sute de kilometri. Apoi, doar trei ceasuri de odihnă — atât cât să prind răsăritul drumului spre aeroport. Nu se puteau face îmbarcările online, așa că prezența mea acolo, cu trei ore înainte de zbor, era obligatorie.
Totul s-a desfășurat neașteptat de lin, în ciuda aglomerației. Am decolat la timp, iar aterizarea pe aeroportul Ben Gurion din Tel Aviv a fost ca o revenire într-un loc cunoscut și totuși nou. Formalitățile au mers ușor, deși în aer plutea un freamăt diplomatic — înalte oficialități americane erau prezente în țară.
La sosire, Robert, soțul prietenei mele, m-a așteptat cu un zâmbet cald. După un ceas și jumătate eram deja pe autostradă, iar drumul spre casă curgea sub roți și sub emoție.
Nu-mi venea să cred că am ajuns. Pur și simplu, nu-mi venea să cred!
Am mâncat ceva, am băut o cafea și m-am întins la soare. O armată de raze m-a învăluit în lumină, iar termometrul urcase până la 31 de grade — toate, parcă, întru fericirea mea.
Am citit, am moțăit, m-am plimbat printre gânduri, iar pe la cinci, când Gabi a venit acasă, am aflat că plecăm în nord.
Anul trecut n-am mai ajuns acolo, așa că am împachetat în grabă câteva haine și am pornit la drum.
Mai bine de două ore am călătorit printr-un peisaj care părea pictat în nuanțe de miere și măslin. Când am ajuns, am descoperit un loc din inima Galileei, un colț de liniște cu mai multe căsuțe albe, răsărite printre flori și piatră caldă. Noi suntem cazați la una care poartă numele Smochina — și numele i se potrivește perfect: e un spațiu dulce, rotund, odihnitor.
Ce va fi mâine? Nu știu. Și e atât de bine să nu știu.
Tot ce contează e că sunt aici, că suntem împreună, că lumina are alt gust și că fericirea, uneori, nu are nevoie de planuri.
