Am plecat din nou la drum, într-o dimineață palidă, când orașul încă dormea sub ceața rece a zorilor. N-am mai găsit bilete la autocar, așa că am ales un microbuz. Mic, dar curat, cald, cuminte — de parcă ar fi știut că am nevoie de un drum blând.
Durerea de spate m-a însoțit ca o umbră fidelă, iar în suflet, ascunse bine printre haine și medicamente, se mișcau neliniști mici, ca niște valuri într-o ceașcă. Nu pot să ridic, nu pot să car — și totuși am cumpărat bagaj de cală. Poate pentru că uneori e bine să lași ceva din greutatea ta în mâinile altcuiva.
Bucureștiul m-a primit cu 20 de grade și cu o lumină caldă, aurie, ca o îmbrățișare. Eu veneam de la răcoarea de acasă îmbodolită, înfofolită și obosită, dar am fost așteptată — și în așteptare am găsit alinare. Fratele meu și ai lui m-au „doftoricit” cu grijă și cu vorbe bune, și am plutit din nou la suprafața zilei.
La noapte, la două și jumătate, ne vom trezi. La trei vom fi deja în drum spre aeroport. Noroc că e aproape. Emoția s-a trezit deja în mine, undeva între stomac și inimă, fluturând ca o aripă neliniștită.
E o aventură pe care am așteptat-o mult. Una pregătită în tăcere, între dureri și doruri, între planuri și vise. Acum, tot ce mai pot face e să mă las purtată — cu tot ce sunt, cu tot ce simt.
Să fie bine. Să fie începutul acela care merită fiecare pas. 🌒
