Nu mai știu de când n-am mai reușit să adun puțin peste o mie de pași într-o zi. Ieri a fost una dintre acele zile care par mai lungi decât ar trebui, pline până la refuz de lucruri de făcut și gânduri care nu se mai așază. Iar după o zi ca aceea, noaptea n-a știut să-mi fie odihnă. A venit scurtă, frântă, grăbită — și m-a găsit azi plutind pe la relanti, ca o frunză care n-are chef nici de vânt, nici de liniște.
N-am ieșit deloc din casă, dar am călătorit în felul meu — printre idei, pagini și culori. Am lucrat aproape toată ziua, cu mici pauze pentru a-mi aminti că respir. După prânz am închis ochii o clipă, poate două, și mi-am dat voie să tac. A fost suficient cât să-mi revin puțin și să termin ceea ce mi-am propus.
Se spune că pe măsură ce trec anii, nopțile nedormite se recuperează tot mai greu. Și e adevărat. Simți cum oboseala se așază altfel, mai adânc, mai statornic. Dar există și un fel de forță tăcută care vine din lucrurile pe care le iubești. Pasiunile, oricât de mărunte ar părea, au darul de a ne ridica exact când credeam că nu mai putem.
Așa că îmi promit ca în următoarele două zile să duc la capăt ce mi-am început. Apoi plec într-o mică călătorie — una care sper să mă reașeze în mine însămi, cu pași mărunți, dar adevărați.
