Bradul pe care l-am luat sâmbătă, de la Lidl, și-a așteptat răbdător rândul. Astăzi, în liniștea mea de decembrie, am reușit în sfârșit să-l îmbrac în sărbătoare. L-am așezat în suportul lui vechi, pe locul pe care îl ocupă, nici nu mai știu de câți ani. A fost un gest simplu, dar încărcat cu o tăcere caldă, diferită de toți anii dinainte.
M-am trezit făcând singură o activitate care altădată era un mic ritual în familie. Îmi amintesc cum anul trecut Luca și prietena lui m-au ajutat, cum au râs și au prins globurile fără nicio grijă. Răzvan era atunci în Anglia, Bogdan plecat deja în altă lume… și totuși casa era plină. Anul acesta am fost doar eu. Dar, am simțit nevoia să împodobesc, să pun culoare și lumină, să las casa să respire viață. Poate pentru că, undeva în mine, știu că nu pot lăsa praful să se aștearnă peste lucrurile care au însemnat odată fericire.
La un moment dat, o buburuză – o mică ființă trezită prea devreme din somn – s-a plimbat alene pe fotoliu. M-a făcut să zâmbesc. N-am alungat-o afară; e prea frig, iar ea părea că are nevoie de un adăpost la fel de mult cum aveam și eu nevoie de un semn de viață. Poate va găsi în casă ceva de mâncare. Poate doar avea nevoie de o oprire scurtă, ca mine.
Am scos globurile din cutii fără vreun plan anume, doar am hotărât că ce pun prima dată, aceea va fi povestea bradului din acest an. Așa s-a născut un brad roșu, simplu și frumos. Cu alte culori doar de la instalațiile din el. Și păsările – albe, aceleași pe care le punem de ani buni. Păsări care par să stea de pază în fiecare decembrie.
Am pus luminițele și în camere. Ieri, câteva la Luca, câteva la mine. Astăzi au apărut și în camera mamei. Și în sufragerie au ajuns, si asta a întregit tabloul. Lumina se împrăștia lin, iar bradul mirosea a munte și a amintiri. S-a ivit și Orășelul de Crăciun, mic, luminos, în timp ce în difuzor cântau Nat King Cole, Tony Bennett și Michael Bublé – muzica veche, bună, care topește pereții goi.
După ce am terminat, i-am trimis lui Luca fotografii. A răspuns repede, cu bucurie… și mi-a spus că abia așteaptă să vină acasă. Vine vineri, cred. Apoi va mai trece o dată pe acasă înainte de a porni spre Răzvan. Doar acest gând m-a umplut de o liniște caldă.
Pe seară, am reușit să termin aproape complet albumul lui aniversar. Mai am câteva retușuri, dar e aproape gata. Mâine dimineață am programare la ecografie și, recunosc, am emoții. În ultima vreme nu m-am simțit grozav şi îngrijorarea își tot face loc, dar sper în vești bune. Sper într-un timp care să-mi mai fie dat, măcar încă puțin.
Acum, însă, în casă e cald. E lumină. E miros de cetină și tihnă. Atmosferă de sărbătoare, deși am rămas atât de puțini. Doar eu și mama. Decembrie are însă ceva magic și tăios în același timp. În decembrie a plecat și tata – opt ani se fac acum. Nu de mult a plecat Bogdan, apoi unchiul meu, iar anul acesta, Cristi. Toți în altă lume. Șirul celor care lipsesc e lung, iar al celor rămași e scurt. Foarte scurt.
Dar, cu toate astea, aleg să mă bucur de fiecare zi. Aleg să aprind luminițe, să pun globuri, să fac albume, să ascult colinde. Aleg să trăiesc.
Despre a merge mai departe când cei dragi nu mai sunt
Când pierzi oamenii care au însemnat totul pentru tine, lumea nu se prăbușește într-un zgomot asurzitor; ea se stingă încet, ca o lumânare uitată pe pervaz. Rămâi tu, cu tăcerile tale. Rămâne casa, golită de un anumit timbru al râsului, de o anumită pereche de pași. Și totuși, de undeva din adânc, viața te strigă. Uneori printr-o buburuză. Alteori printr-un brad. Sau printr-un copil care îți scrie “abia aștept să vin”.
A merge mai departe nu înseamnă să uiți. Nici să trădezi.
Înseamnă să porți mai departe iubirea. Să-i faci loc în gesturile tale mici.
Să continui ceea ce ai început împreună cu ei.
Să lași lumina aprinsă, ca și cum ar putea oricând intra înapoi pe ușă.
Iubirea nu moare odată cu omul.
Iubirea moare doar atunci când alegi să nu mai trăiești pentru ea.
De aceea, până la anul – orice ar aduce el – eu aleg să trăiesc.
Să împodobesc.
Să sper.
Să iubesc.
Și să merg înainte, cu toți cei plecați strânși în sufletul meu, nu în urma mea.
