Ultima zi a săptămânii cerealelor m-a găsit la Rainbow Land cu mai puțini copii decât de obicei – semn că uneori, când cercul se strânge, ai ocazia să lucrezi mai aproape, mai atent, mai pe sufletul fiecăruia. Și tocmai atunci, a sosit, cu adevărat, eroul zilei: grâul cel mustăcios!
L-am adus viu, întreg, cu tulpină și spic. Copiii l-au atins, l-au rotit între degete, l-au privit cu ochii mari și curioși. Am scuturat boabele, le-am numărat pe fiecare spic – zeci de mici comori ascunse într-un singur lăcaș. Am gustat, am comparat cu porumbul și am descoperit că fiecare cereală își poartă propria poveste în gust.
Fișele au venit, bineînțeles, în ajutor – prescriere pentru cei mici, provocări cu fracții pentru cei mari. Dar adevăratul cârlig a rămas același: puzzle-ul cu numere, cel autocolant, care încă nu și-a pierdut magia.
La gustare, pufuleții Giusto au fost vedete – simpli, buni, fără aditivi, făcuți doar din făină de porumb. Și, ca desert emoțional, am primit un moment pe care-l voi păstra mult timp: Fabian, băiețelul de patru ani care acum două săptămâni rămânea cu ochii umezi și inima strânsă, mi-a desenat singur, pe tablă, părțile bobului de grâu – de la bob până la spic.
Și atunci mi-am dat seama încă o dată că învățarea adevărată nu e doar în pagini, ci și în mâini, în nas, în gură și în inimă. Când pipăi, miroși, guști, privești, informațiile nu se așază doar în minte, ci prind rădăcini în toată ființa.
Acum, mă așteaptă câteva zile de pauză. Dar revin cu povești și teme la fel de vii, prin care să călătorim literar, emoțional, matematic și senzorial. Și sunt fericită, pentru că, fără să știe, copiii îmi oferă cel puțin la fel de mult cât le ofer eu lor.
