Ani la rând, polistirenul a fost pentru mine mai mult decât un material. A fost pânza pe care pictam universuri, decorul în care ideile prindeau formă și culoare. Machetele au intrat în viața mea prin ușa deschisă de Luca și, pentru multă vreme, tot ce construisem împreună cu copiii mei rămânea în căldura casei noastre. Erau și sursa mea de trai, dar mai ales sursa mea de bucurie.
Când am început să organizez ateliere, am simțit cum energia mea se mută spre lucrul direct cu copiii. Am meșterit mai puțin, dar am descoperit altceva: machetele mele nu erau doar obiecte frumoase, ci adevărate chei către o educație profundă, de cursă lungă.
Pentru preșcolari și școlarii mici, aceste construcții în miniatură devin hărți ale imaginației. Atingându-le, copiii învață să pună întrebări, să caute răspunsuri și să lege idei. Sunt ferestre prin care descoperă lumea și scântei care aprind dorința de a ști mai mult.
Și chiar dacă, în timp, ritmul meșteritului s-a schimbat, pasiunea mea nu s-a estompat niciodată. Ba dimpotrivă — de fiecare dată când prind cutterul în mână și polistirenul prinde viață sub degete, simt că intru în același dans vechi și drag, unul pe care nu l-aș părăsi niciodată.
