Jurnalul unei zile ude, dar cu sufletul senin
A doua zi la Rainbow Land a venit cu ploaie, umezeală și un cer căpos, fără niciun chef de vară. Dar, ca în orice poveste bună, dincolo de vremea mohorâtă, s-a deschis un curcubeu de activități care ne-au ținut de cald.
Am început ziua cu o scufundare aparte – nu în mare, ci în fișele de la IMP. Le-am privit cu ochii copiilor și m-am întrebat: Ce au înțeles ei de aici? Ce a rămas în mintea lor și ce a vibrat în inimile lor? Ei bine, răspunsurile au fost un amestec de surpriză, amuzament și învățare autentică. Iar cea care a avut, poate, cel mai mult de învățat am fost chiar eu.
Pentru că e greu – foarte greu – să știi toate lucrurile. Și nici nu trebuie. Dar trebuie să fii gata să înveți mereu. De la copii, din întrebări, din greșeli.
Mă interesează mult verbalizarea – cuvintele spuse cu sens, propozițiile cu cap și coadă. Azi am urmărit tocmai asta: dacă pot construi gânduri rostite. Și am văzut cum, în joacă, acele gânduri prind contur.
Desigur, vedetele zilei au fost bilele hidrofile – alunecoase, reci, fermecător de relaxante. Mici explozii senzoriale în boluri transparente. Unele au fost stoarse cu entuziasm, altele au supraviețuit eroic. Însă momentul în care mâinile lor s-au cufundat în acea textură ciudat de plăcută a fost unul de liniște deplină, o liniște cu zâmbet.
Am avut patru fișe – fiecare dintr-un colț diferit al dezvoltării. De la limba română (da, chiar dacă textele erau în engleză) la matematică ușoară și creativitate colorată. Cuvântul zilei? Down, care a deschis drumul către expresii ca feel little. Încet, dar cu sens.
Fiecare copil a lucrat în ritmul său. Unii au cerut ajutor, alții au mers singuri, dar toți – absolut toți – au fost acolo, prezenți, conectați. Și pentru mine, asta înseamnă reușită.
La atelierul de „mestereală” i-am provocat să creeze brățări cu elemente marine – steluțe, țestoase, gânduri de vacanță. Și da, cumva, toți au vrut să înșire. În liniște, cu migală, cu o concentrare care ar face invidios orice adult. Brățările au ieșit superbe. Poate nu le-am fotografiat pe toate, dar le-am păstrat în memorie.
Spre seară, am adăugat la ziua mea un drum de 250 km. Obositor? Poate. Dar acum, în pat, când ceasul arată 10 și jumătate, nu pot decât să zic: A fost bine. A fost fix așa cum trebuia să fie.
Ca o concluzie:
La Rainbow Land, nu căutăm artificii. Căutăm pașii aceia mici, strecurați între încercări și victorii tăcute. Pași care cresc în fiecare zi, cu determinare, cu răbdare, cu încredere. Și tocmai acești pași mici sunt cei care, într-o zi, îi vor duce departe.😊
