Nu a trecut o săptămână de când m-am întors de la mare. Încă mai simt urmele nisipului în colțurile genții de plajă și în cutele amintirilor. Îmi răsună în urechi vocile vesele ale copiilor, valurile care se frâng cu blândețe pe mal și briza aceea sărată, care părea să șteargă grijile doar cu o simplă adiere.
Și totuși, aici sunt acum — în mijlocul unui iulie care nu mai știe să fie vară. Afară plouă necontenit. Cerul e o rană deschisă, iar tunetele par să coboare în sufletul meu. ROAlertele se succed cu o regularitate obositoare: vijelii, grindină, furtuni violente. Nopțile sunt întrerupte de sirene și flashuri roșii, parcă și somnul fuge din cauza acestei neliniști care plutește în aer.
De azi-noapte simt o presiune surdă în urechi, o senzație cunoscută doar din timpul zborurilor. Ca și cum ceva, undeva în mine, nu mai face față altitudinilor schimbătoare ale atmosferei. Am crezut că poate e tensiunea, dar dimineața mi-a arătat altceva: 10 cu 7. Prea mică pentru o zi care mă apasă atât de tare.
Îmi dau seama, tot mai des în ultimul timp, cât de mult influențează vremea starea corpului. Nu e doar disconfort — e o oboseală profundă, ca o ceață care se așterne peste tot ce a fost clar în mine. Fiecare schimbare bruscă a temperaturii îmi dă un semn, fiecare furtună pare să-mi provoace un tremur invizibil. Mă simt ca un barometru uman, fragil și sensibil, prins într-un anotimp care nu-și mai cunoaște rostul.
Și totuși, în tot acest amestec de apăsare și oboseală, există un refugiu: copiii. Sunt în preajma mea și îmi dau sens zilelor. Îmi scot la suprafață forțe pe care nu știam că le mai am. Râd, aleargă, întreabă, cer, se minunează. Mă trag după ei și mă opresc cu mine însămi. Mă ard, dar mă și luminează. Energia lor nu e doar molipsitoare, e vitală. Mă consumă, e adevărat, pentru că fiecare întâlnire cu ei înseamnă pregătire, efort, atenție — dar e o ardere care dă lumină, nu cenușă.
În ciuda vremii, în ciuda presiunii resimțite la nivelul urechilor, în ciuda norilor care nu mai pleacă, încerc să-mi păstrez verile în suflet. Încerc să absorb, să înmagazinez fiecare strop de lumină, fiecare clipă de senin, oricât de scurtă ar fi. Pentru că știu cât de repede se duce vara. O clipire. O zbatere de pleoape. Atât. Și e gata.
Așa că mă agăț de lucrurile mici. Un ceai cald în loc de limonadă. O carte bună care îmi întinde mâna exact când sufletul se clatină. Pentru că fără citit, fără cuvântul scris care mă cuprinde și mă ține, simt că nu pot. Sufletul meu nu poate. Are nevoie de povești ca să respire, la fel cum plămânii au nevoie de aer.
Și azi plouă. Și azi îmi bubuie urechile. Dar tot azi, un copil m-a întrebat dacă ploaia vine pentru că cerul e trist. Poate că da. Sau poate că ploaia vine doar ca să ne amintească să ascultăm. Și asta încerc să fac. Să ascult. Și să simt. Chiar și atunci când doare.
