Uite că am avut astăzi ocazia să repet ceea ce am făcut cândva cu Luca. Ce fericire, ce emoție, ce noroc!
Cum e când la maturitate faci „Fall treasure hunt”? Minunat, evident!
Era o zi caldă, de vară adevărată — cu cer senin, păsări trezite prea devreme și o lumină care scânteia pe fiecare fir de iarbă. Dincolo de ușa larg deschisă spre grădină, o fetiță minunată — cu obrajii rumeni și ochii mari, ca două picături de curaj — ținea în mână o punguță de pânză și un plan pe care nu îl știa decât ea: „Astăzi plecăm în căutarea comorilor verii!”
Am pornit împreună, cu pași curioși și genunchi gata să se murdărească, în căutarea lucrurilor mici care transformă o zi obișnuită într-una de neuitat.
Sub un tufiș de soc, am descoperit prima comoară: o frunză mare, verde, lucioasă, „cu vene ca niște hărți secrete” — cum a spus ea. Am găsit apoi frunze aurii, vechi, ce păstrau în ele soarele anului trecut, și frunzulițe tinere, care se rușinau la atingere.
Ne-am oprit sub un copac cu umbră răcoroasă și, acolo, am găsit bețe sculptate de vânt și ploi, perfecte pentru a construi un baston de explorator sau, de ce nu, o baghetă magică. Unele erau netede, altele noduroase, dar toate păreau să ne șoptească povești despre păduri departe.
Pe potecă, o armată de furnici muncitoare ne-a cerut „pașaport de trecere” — așa că le-am lăsat o firimitură de biscuiți și le-am urat spor la treabă.
Mai încolo, în spatele unei pietre plate, am zărit o râmă grasă, care s-a ghemuit timidă, iar fetița a chicotit: „E comoara pământului! Ajută florile să crească!”
Un fluture portocaliu a zburat chiar atunci printre noi, iar ea l-a urmat ca un spiriduș înaripat, până la un strat de căpșuni coapte. A cules cu grijă două: una pentru ea, una pentru mine. Erau dulci, calde de la soare și aveau gustul pur al verii.
Ne-am așezat apoi pe o piatră mare, care păstra căldura soarelui, dar fetița a pus mâna pe alta, umbrită — și a râs: „Asta e o piatră rece de păstrat în buzunar, ca să răcorești gândurile înfierbântate.”
Printre ierburi înalte, o gărgăriță roșie s-a lăsat prinsă în palmă, cu încrederea curajoasă a lucrurilor mici. Apoi, am găsit flori galbene, mov, albastre, fiecare o stea căzută în iarbă, fiecare o bijuterie de pus în părul ei.
Și la final, cu obrajii prăfuiți și mâinile pline de amintiri, ne-am întors cu punguța plină: frunze, bețe, pietre, semințe, râsete și povești.
„Le punem toate într-o cutie și scriem pe ea: Comoara Verii. Să nu uităm niciodată ce frumos e să găsești minuni, când le cauți cu inima.”
Și așa s-a încheiat cea mai simplă și cea mai prețioasă aventură — o vânătoare de comori care nu s-a terminat cu aur, ci cu lumină. Cu iubire. Cu copilărie.
