Dimineața mă duc la niște prichindei de clasa întâi, ca să mă joc un pic cu ei, dar mai ales să mă joc cu un scop foarte bine definit. Și anume să le citesc o poveste, să-i învăț câteva cuvinte noi, să ne jucăm oleacă cu cifrele, să meșterim ceva, să scobim într-un dovleac, să vedem ce găsim acolo și să petrecem timp de calitate.
E o chestie care dă un scop existenței mele. Pentru că, de când am rămas singură, e foarte complicat să găsesc scopul ăsta.
Uite, astăzi se împlinesc trei ani de când soțul meu a murit.
Și acum trei ani, pe vremea asta, eram efectiv făcută knockout, pentru că nu înțelegeam ce mi se întâmplă și trebuia să pregătesc o înmormântare pe care nu o aveam nicicum în gând.
Viața asta te pune în niște situații pe care, dacă le găsești din cărți, crezi că-s despre alții și că nu ți s-ar putea niciodată întâmpla ție.
Și, odată pusă în fața faptului împlinit… eu una nici n-am mai gândit. A trebuit să acționez. Să fac toate pregătirile necesare unui astfel de eveniment, să încerc să am grijă de copii și… să fac ce trebuia făcut.
Și nu mai pun la socoteală că atunci nu m-am gândit ce urma să vină.
Au trecut trei ani.
Nu știu cum. Nu știu când.
Au intrat oameni noi în viața mea, iar eu am strâns rândurile în jurul copiilor mei și așa am putut să merg mai departe.
Nu știu dacă există o rețetă pentru asta. Probabil că nu. Fiecare își găsește, cum poate, felul de a merge mai departe.
Eu am găsit, printre altele, și lucrurile astea mici. Copiii altora. Bucuria lor. Joaca. Faptul că pot să le spun ceva nou, să-i ajut să afle o poveste nouă, să ne jucăm cu cifrele, să meșterim ceva, să scobim într-un dovleac și să vedem ce găsim acolo.
Poate că pare puțin. Dar pentru mine nu e puțin.
Așadar, mâine mă întâlnesc cu copiii și am să-mi dau toată silința să fie o întâlnire în care cele bune să predomine.
