Nu știu cum a apărut în atenția mea trailer-ul acestui film, dar după ce l-am vizionat descoperind că rulează și la noi în cinematografe mi-am dorit foarte mult să-l văd. Biletele le-am luat online că mă gândeam că va fi multă lume doar că nu a fost așa, o stare pe care-am trăit-o de multe ori în sălile noastre cinematografice. E drept că am fost singură în sală doar până a început proiecția filmului, cei paisprezece spectatori care au fost în total venind chiar când a început, sărind peste reclame.
Filmul începe cu o secvență în care cei doi soți, Romy interpretată de Nicole Kidman și Jacob interpretat de Antonio Banderas, se iubesc în intimitatea dormitorului casei lor superbe. Ochii mei au văzut două trupuri frumoase, care odinioară erau superbe și pe care și le-ar fi dorit a rămâne așa în amintire. Instantaneu în gând au apărut cuvintele: ce face timpul cu trupurile noastre, cum ajungem de ne uităm în oglindă și să nu ne mai recunoaștem, de ce două trupuri sunt frumoase și au voie să se iubească dar să nu le vadă nimeni?
Romy este directorul executiv al unei companii de robotică în ascensiune, care, din videoclipurile sale, pare să ofere automatizarea depozitelor. Probabil, roboții care mută mărfuri vor face în cele din urmă munca oamenilor inutilă. Însă ele reprezentă și o metaforă a muncii prestată de Romy ajunsă în poziția de lider după o muncă asiduă. E duioasă scena dimineții în familie, atunci când Romy, îmbrăcată de birou, își pune un șorț pentru a servi micul dejun celor două fiice și soțului, împachetează sendvișurile și le pune în ghiozdane alături de bilețele scrise de mână. Faptul că nu are ajutor reprezintă un detaliu plăcut, arhicunoscut multora dintre mamele lumii. Sorțul pare atât de incongruent cu slujba ei și cu perfecțiunea fără fricțiuni a tărâmului ei domestic, încât soțul ei nedumerit întreabă despre asta.
Regizoarea schițează o femeie care prezintă un ideal aspirațional, de la rujul lucios până la pantofii impecabili pe care ea calcă atât de hotărât în graba spre biroul în care lucrează. Sticla din care este alcătuită clădirea, de la pereți la podele și tavane sugerează că nu ar fi nimic de ascuns însă nu este așa, evident! O vedem pe Romy care intră cu un elan debordant la muncă pentru ca mai apoi să o vedem sprintând goală din patul conjugal – unde Jacob doarme somnul profund și mulțumit al celor sătui – la laptop pentru a se masturba în secret urmărind pornografie online.
Scena care urmează acesteia este una care m-a trimis cu gândul la Unfaithful, acolo unde Connie Sumner se întâlnește cu buchinistul pe stradă în timpul unei vântoase puternice pentru că și aici Romy și stagiarul se întâlnesc tot pe stradă când ea se oprește în loc de vederea unui câine care atacă cu ferocitate pe cineva. Vizibil marcată, ea continuă să privească cum un tânăr străin, înalt, cu părul negru, comandă tăios câinelui, oprindu-i instantaneu atacul, liniștindu-l. Romy este impresionată, deși nu în totalitate din motive evidente: pe scurt, devine clar că și ea vrea o mână fermă, să-l mângâie pe străinul care comandă și să fie comandată la rândul său.
În Baby girl sunt multe secvențe în care privitorul vede doi oameni care se testează și descoperă reciproc, dar vede și doi oameni care au scăpat pentru câteva clipe de constrângerile vieții de zi cu zi. Care va fi prețul? Depinde de unghiul din care privești.
Sunt minunate interioarele, teatrul unde Jacob este regizor, hainele pe care Romy se poartă, răsăriturile și apusurile care trec peste oraș chiar și scena din discotecă acolo unde sonorul și luminile stroboscopice ar putea da rău de furcă unui spectator neinformat. Cât despre fanteziile sexuale ale lui Romy, pasajele în care stagiarul Samuel o șantajează destul de clar să facă sex, primul sărut dintre cei doi și dansul prestat de Samuel pe muzica lui George Michael rămâne să vă formați propria părere.
Un film supraevaluat suportabil doar datorită performanțele uluitoare ale actorilor săi – în special Nicole Kidman, care a fost nominalizată la Globurile de Aur.
