Astăzi a fost ultima zi a periplului meu în această țară. În ciuda tuturor remarcilor pe care le-am auzit, a tuturor mirărilor rostite, a nenumăratelor atenționări că ar fi o destinație periculoasă pot spune acum, că s-a terminat, că nu puteam fi mai inspirată. Poate că Dumnezeu mă iubește pentru toate stângăciile mele și de aceea a făcut să fie așa.
Gabi, colega mea din copilărie și prietena mea din tinerețe a făcut ca visul să devină palpabil, real eu fiind tratată în cel mai frumos fel cu putință.
Am prins o vreme de vară, pentru mine vegetația luxuriantă, temperaturile cu multe grade plus, în unele zile chiar ajungând la 30, m-au făcut să simt luna decembrie ca o luna de vară, o veritabila lună de vară, anotimpul pe care eu îl ador.
Faptul că Gabi și Robert mi-au alocat nu doar locul unde să dorm cu tot confortul necesar, ci și timpul, atât de prețiosul timp, în condițiile în care Gabi lucrează, a contat enorm în economia vacanței. Am călătorit foarte mult vizitând diferite orașe încât la final am contorizat 1000 km, ei fiind făcuți cu o mașină nouă din care nu îmi mai venea să cobor. Și nici nu aveam cum simți altfel devreme ce bătrână mea mașinuță este mai mereu bolnavă dându-mi mari bătăi de cap și cheltuieli pe măsură.
Intr-una din zile m-am întâlnit cu fiica unor buni prieteni de-ai părinților mei, veniți aici în anul 1980, pe care nu-i mai văzusem de la ultimele lor vizite petrecute în primul deceniu al secolului XXI. Nu mai știam nimic de ei acum aflând că amândoi au plecat din lumea asta, rămânând aici singura lor fiica și cei trei nepoți. Multe amintiri am depănat însă ce a fost mai important a reprezentat restabilirea legăturilor, de îndată ce voi ajunge acasă povestind mamei ce am aflat.
Revenind la programul meu de aici el a fost foarte variat, colorat, plin de întâmplări inedite care au acoperit întreg spectrul senzorial, căutând a aduna cât mai mult și a mă bucura de toate noutățile. Și nu au fost puține, despre o parte reușind a scrie aici, la finalul fiecărei zile.
Astăzi am luat iar la pas orașul în care am locuit, Gan Yavne fiind un loc liniștit, luminos, curat, cu oameni primitori și joviali.
Bucuria florilor înflorite, a steagurilor care fâlfâiau la fiecare casă, cerul aproape fără de nori, copacii plini de roade exotice a vibrat în toată inima și sufleul meu, pipăind, gustând mirosind, ascultând tot ce mi-a ieșit în cale.
Am cules din kumquatul de la poartă câteva fructe pentru a le aduce acasă, și dacă nu ar fi fost problema bagajelor aș fi luat mai mult, atât de tare insistând ei. Am lăsat și curmalele proaspete pe care le-am primit tot din lipsă de loc în bagaje și alte câteva lucruri însă poate voi mai veni, cu Luca, atunci beneficiind de mai mult spațiu.
Sunt toate prea proaspete, nu știu cum să le așez, însă știu că acum, în timp ce aștept îmbarcarea, sufletul meu e terci, ochii plin de lacrimi, mintea încărcată.
Îmi pare rău că plec așa cum abia aștept să-l vad pe Luca și pe cei dragi de acasă. Toate întâmplările frumoase țin puțin și cred că așa stă în firea lucrurilor să fie.
Mă întorc de la mult soare și căldură binefăcătoare la frig și umezeală, grade puține. Însă știu că nu doar Luca mă așteaptă ci și alte suflete drăgălașe pe care abia aștept să le îmbrățișez și povestesc despre aceasta țară minunată și oamenii ei speciali.
Îți mulțumesc, Gabi!
Îți mulțumesc, Robert!
A fost de poveste și nu cu zâne și unicorni (exceptând pijamaua de la Gabi) ci cu oameni tămăduitori.
