Zorii zilei de astăzi m-au prins pe drum. Nu singură. Un drum într-o dimineață de toamnă cu minus în termometre, cu plantele pudrate cu brumă, cu perdele de ceață care-și scuturau faldurile în funcție de toane și spirit.
Acest spectacol l-am privit în goana mașinii și l-am analizat din mai multe unghiuri asociindu-l cu întâmplări din alte vremuri când eram mai tânără, copiii mai mici, speranțe și visuri diferite.
Am avut privilegiul de a „savura” o reprezentație a soarelui, lumina răspândită de el fiind pur și simplu binefăcătoare.
Peste zi am stat cu cel mare parcurgând ultima zi a șederii lor aici depănând amintiri, uitându-ne la fotografii, ieșind la o plimbare pentru că vremea a fost nemaipomenită. I-am dus la Nada Florilor știind că acolo vor găsi culori deosebite, arome tomnatice, senzații amestecate.
Mai urmează o plecare la aeroport pentru a-i conduce pe britanici după care mă voi întoarce la viața mea de zi cu zi. Va mai dura până-mi voi petici sufletul însă faptul că stau în compania copiilor reprezintă colacul meu de salvare. Și mai am un avantaj: oamenii din jurul meu reușesc să-mi ostoiască sufletul într-un mod firesc și natural. Și-mi doresc tare mult să fie valabilă și reciproca.
