Cu toate că am cumpărat „Viața lui Pi” de multă vreme nu am apucat să o citesc în ciuda recenziilor bune pe care le-am văzut. Însă asta nu m-a oprit în a achiziționa „Munții Înalți ai Portugaliei” pe principiul că merita fiind recomandată de persoane de a căror opinie țin cont. Înainte de a pleca de acasă, când puneam cărțile pentru vacanță, din bibliotecă a sărit cea din urmă iar acum că tocmai am terminat-o pot afirma că totul a avut un sens.
Trei povești care se întrepătrund petrecute în timpi diferiți formează acest roman iar dacă un scriitor lucrează pe principiul că ficțiunea nu este adevărată, iar cititorul acceptă acel principiu, atunci orice merge, iar Tomás poate merge înapoi prin Lisabona la fel de ușor cum ar putea merge înainte. Suprarealismul seamănă foarte mult cu o dorință, ajungi să inventezi regulile pe măsură ce mergi; cuvântul operativ este „cumva”. Așadar, un bărbat care merge în mod obișnuit cu spatele poate continua să ocupe un loc de muncă ca asistent curator la Muzeul Național de Artă Antică. El poate recunoaște dintr-un pasaj dintr-un jurnal din secolul al XVII-lea că o anumită sculptură găsită pe o insulă din Golful Guineei „nu ar face nimic mai puțin decât să răstoarne creștinismul”. Deși habar n-are ce reprezintă sculptura și doar cea mai vagă noțiune pe unde se află, pornește să o localizeze, mergând înapoi, bineînțeles, până când i se oferă un „Renault nou-nouț de 14 cai putere, cu patru cilindri”, cu care pleacă la drum. Nu știe să-l conducă, dar merge oricum printr-un scenariu ridicol și amuzant până în Munții Înalți ai Portugaliei, unde găsește obiectul căutării sale. Descrierile atât a automobilului cât și a modului în care el descoperă cum să-l conducă sunt extrem de amănunțite așa cum este și starea în care el se află atunci când ajunge la destinație.
A doua poveste a cărții se petrece la Lisabona 30 de ani mai târziu, în 1938 (romanul abandonat de dragul lui Pi urma să fie despre Lisabona în 1939). Povestea șerpuiește prin analize asupra religiei până la o autopsie, descrisă cu detalii mai amănunțite decât și-ar dori mulți slabi de stomac, la sfârșitul căreia suprarealismul predomină în întregime și o femeie vie este cusută în corpul mortului împreună cu o maimuță și un pui de urs. Temele religiei, ale durerii și ale animalelor leagă povestea de cele care o preced și o urmează.
Nu stric cu nimic plăcerea cititorului dacă dezvălui evenimentele, pentru că în absența cauzalității complotul se evaporă; când totul este o surpriză, nimic nu poate fi o surpriză.
A treia poveste, ultima parte a romanului, funcționează la un nivel diferit și mai profund. În ciuda unor improbabilități vaste, întâmplătoare, este mult mai atent la dorința cititorului de a i se permite să creadă ceea ce se întâmplă și îmbină cu mai mult succes evenimentul cu emoția și distinge miracolul de simpla nerațiune. Naraţiunea este mai puţin rococo; scenele nu sunt jucate doar pentru farsă sau șoc. Tema animalului, relația dintre om și animal, a ajuns să predomine, iar la acest subiect Martel este un gânditor original, ciudat și subtil. Toate ițele se adună cele două povești anterioare venind a completa și elucida cheia misterului.
Cartea a divizat criticii. Unii simt ca și cum finalurile au fost lăsate prea deschise; alții se confruntă cu plauzibilitatea generală a poveștilor. Cu toate acestea, Martel este un scriitor suprarealist și în lumea fictivă a realismului magic, ajungi să inventezi regulile. Martel nu s-a ocupat niciodată de nimic altceva decât de miraculos și minunat, acesta fiind mediumul lui.
Sfârșiturile abandonate ale fiecărei povești, pe de altă parte, sunt o portretizare realistă a durerii. Fiecare poveste explorează un moment diferit de doliu. Îl lăsăm pe Tomás într-un punct de isterie, pe Eusebio Lozora în negare și pe Peter încercând să construiască o nouă lume în jurul tristeții sale, rupându-se de viața anterioară. Ideea este că indiferent unde se află personajele pe spectrul doliu, ele nu se simt întregi și, astfel, poveștile lor sunt incomplete. Este rar și revigorant să găsești o scriere despre tragedie care se ferește de dramatic, punând accent în schimb pe tandrețea umană.
O lectură plăcută în care Yann Martel își scrie lumile magice cu un farmec coercitiv, iar aceste trei povești arată capacitatea sa unică de autor de a prelua probleme complexe și extinse și de a le remodela in alegorii simple și atractive.
