Nu știu cum gândesc oamenii de acum însă atunci când eu eram copil, în cercul în care mă învârteam, puțini erau care să nu-și dorească să ajungă în America, planurile care se țeseau fiind unele de cele mai multe ori fanteziste însă nu neapărat irealizabile. America, tărâmul făgăduinței, locul unde toate visele se transformă în realitate asta era în mintea noastră în ciuda propagandei comuniste care descria America într-un mod cu totul diferit, evident în rău.
Au trecut decenii, eu n-am ajuns în America și nici nu cred să mai fie posibil așa ceva, însă o parte din mine a ajuns și a și zăbovit acolo o perioadă generoasă. Fiul meu cel mare a făcut un an de facultate acolo și planul era să se stabilească după terminarea studiilor însă viața are un parcurs imprevizibil, planurile pe care le faci fiindu-ți date peste cap uneori. Ieșirea Marii Britanii din Uniunea Europeană, alegerea lui Donald Trump președinte au fost factorii care au schimbat totul. Cel puțin până acum. Între timp, fiul meu a terminat studiile în regat, a obținut cetățenia britanică, s-a căsătorit iar în toamna trecută a revenit în America. Curiozitatea mea a fost dacă a regăsit-o așa cum a lăsat-o, mai bine spus cum a perceput revederea iar acum, cel puțin acum, dorința nu mai este aceeași, de a se stabili acolo.
De ce acest preambul? Pentru că la asta m-a trimis lectura romanului scris de Paul Auster, Noaptea oracolului, o lectură pe care mă bucur că am parcurs-o în special pentru faptul că am descoperit un scriitor pe sufletul meu deschizându-mi calea pentru a citi și celelalte romane scrise de el pe care, ce bucurie!, deja le am în bibliotecă.
Sidney Orr, personajul principal al romanului, este un suflet pierdut în New York: aflat în convalescență după un accident care a avut loc în stația de metru acolo unde a căzut într-un mod aproape fatal, rătăcește acum fără un țel anume, trăgând cu ureche la ceea ce este în jur cu speranța că va veni inspirația. Grace, soția lui mai tânără, lucrează cu program normal ca designer.
Apoi, în poveste, se deschide o ușă la un alt nivel. Într-un magazin de papetărie proaspăt deschis, condus de un chinez, a cărui versiune neobișnuită a visului american presupune să-i ajute pe oameni să-și pună gândurile pe hârtie.
– Mereu vis să am magazin, a zis el. Magazin ca ăsta cu pixuri și hârtie, marele vis american pentru mine. Afacere pentru toată lumea, nu?
– Așa-i, am zis, deși tot nu mă lămurisem exact ce voia să spună.
– Toată lumea face cuvinte, a continuat el. Toată lumea scrie ceva. Copiii de școală fac lecții în caietele mele. Profesorii pun note în caietele mele. Scrisori de dragoste trimise în plicuri vândute de mine. Registre pentru contabili, foi pentru liste de cumpărături, agende pentru plan de săptămână. Tot ce e aici important pentru viață și asta mă ferice, dă onoare în viața mea. (pagina 11)
Caietul albastru intră în viața lui Sidney așezând lucrurile într-un mod neașteptat. Inspirat de o conversație cu un alt romancier despre un incident din Soimul maltez al lui Dashiell Hammett, Orr începe un roman în noul său caiet albastru despre un editor pe al cărui birou este așezat un roman de mult pierdut al unei scriitoare uitate pe nume Sylvia Maxwell. Se numește Oracolul nopții și este despre complicațiile care apar după ce un soldat din Primul Război Mondial își pierde vederea din cauza unui obuz, dar capătă puteri paranormale putând prezice viitorul. Editorul, scăpând de o gargui care cade pe strada West Village, decide să-și reia viața și ajunge să lucreze pentru un bărbat pe nume Ed Victory (nu numele său real) care strânge cărți de telefon vechi (da, adevăratul său hobby ca rezultat al experiențelor sale de eliberare de la Dachau) și ajunge blocat într-un adăpost anti-atomic din Kansas City. În acel moment, Orr (cel care scrie povestea) se oprește din scris pentru a-și îndrepta atenția către un scenariu din Mașina timpului de H. G. Wells, în speranța că își va plăti facturile medicale.
Intrigile stratificate sunt pline de premoniții și absențe misterioase. Este misticism urban, o poezie a ascunsului și aproape uitatului, cu puterea supranaturală care derivă în egală măsură din imaginația romancierului și din oraș.
În ciuda faptului că cititorul este pus în fața romanului dintr-un roman din roman, Noaptea oracolului nu-i aduce neliniște.
Autorul descoperă că adevăratul mister implică persoana cu care Sidney își împarte patul. Câteva scâncete dezvăluie că Grace este însărcinată – dar ar putea acest fapt fericit să fie cauza tuturor acelor lacrimi? Caietul albastru ciudat de convingător, care în cele din urmă nu a reușit să-și lanseze ficțiunea, îl inspiră să rezolve povestea lor de dragoste. Misterul îl privește pe Jacob, fiul nemaipomenit al prietenului romancier al lui Orr.
Faptul că romanul conține partea echitabilă de suspiciune și suspans, violență și încălcare, scris și mers (terminând, așa cum începe, cu naratorul pe străzile din Brooklyn) mă determină să continui a-l descoperi pe Paul Auster. Personajele își desfășoară întotdeauna treburile cu un aer de detașare care m-au trimis într-o condiție de înstrăinare seducătoare, de complicitate care exclude. Povestea, în toată complexitatea ei specifică, este spusă cu o eficiență aproape de dispreț, de parcă povestea în sine nu ar fi scopul, ca și cum ar fi doar pretextul pentru ceva mai mare și cu totul mai intangibil decât materialitatea stângace a cuvintelor.
– Gândurile sunt reale, a zis el. Cuvintele sunt reale. Tot ceea ce e omenesc e real și uneori știm că se va întâmpla ceva înainte să se întâmple, chiar dacă nu suntem conștienți de asta. Trăim în prezent, dar viitorul e înăuntrul nostru clipă de clipă. Poate că asta-i și chestia cu scrisul, Sid. Nu să consemnezi evenimente trecute, ci să faci să se întâmple lucruri în viitor. (pagina 216)
Lecturi inspirate!
