Ceasul arată șapte și un sfert și nu înțeleg cum de nu am auzit alarma. Nu am avut parte de cea mai odihnitoare noapte însă nu am nisip în ochi. Nu același lucru pot spune despre spate care doare. Îngrijorător. Recapitulez ce am făcut ieri, alaltăieri, și constat că nu mi-a fost frig la picioare, nu am ridicat copiii cu care m-am întâlnit doar un fior rece atunci când meșteream la machetele pe care trebuie să le trimit mâine. Mă ridic și merg la baie cu gândul că este timp suficient să trezesc liceanul. Colegiul e aproape, ajunge repede. După rutina de dimineață, cea basic pentru că nu urmez nimic complicat, deschid ușa tânărului și-l anunț că e și jumate și dacă nu se grăbește întârzie. Se uită la mine, nu comentează nimic, iar eu plec la bucătărie să fac ce e de făcut: un sandviș, o cafea. Dar înainte de asta dezlipesc plasturele pe care l-am pus pe spate aseară mirându-mă că nu a avut nici un efect, iau pilulele de dimineață plus cele de durere de spate, mă ung cu mehlemul luat din Anglia crezând că-i mai bun și opresc gândurile care aleargă ca nebunele dând alerta: cum mă descurc dacă devin nefuncțională? Ce se întâmplă cu el, liceanul, pentru care urmează o vară fierbinte? Dau o căutare pe Google să văd ce scrie la recuperare operație listezis că știu că asta am la spate și ce citesc acolo știu că există posibilitatea să nu se potrivească cu mine nicicum. Poate evolua într-un fel nedescris de nimeni că doar cine mai e în pielea mea, nici o persoană. Or mai fi însă nu au celulele mele.
Termin sandvișul și cafeaua și plec spre camera tânărului mirata că nu se aude nimic nu înainte de a mă îmbrăca să pot să-l reped cu mașina dacă e nevoie. Îl găsesc într-un cot uitându-se mirat la mine.
– Ce vrei de la mine? Unde să plec? E duminică pentru că ieri a fost sâmbăta, ai uitat?
Da, am uitat. Am uitat complet însă nu pricep de ce. Poate nici nu mai contează asta însă ce contează e furtună de griji care s-a iscat în viscere amintindu-mi că vârsta nu-i doar un număr (că-s sătulă de câte ori am auzit clișeul ăsta) că nu mai am timp și că am irosit ce era mai important: timpul.
Revin în camera mea, mă îmbrac în pijama, fac patul pe care tocmai îl strânsesem și mă uit pe geamul unde soarele se vede clar. Încearcă să spună ceva de încurajare însă aud/simt altceva. Deschid cartea de la capătul patului, una dintre ele, din care am mai lăsat câteva pagini considerând-o a fi prea frumoasă, dorind a prelungi starea. Și aici eroul este bolnav și trece printr-o grămadă de stări printre care și scrierea unui scenariu de film, unul care are ca subiect o călătorie în timp. Oare nu poate schimba ceva pentru a urca și eu alături de personajul principal în mașină pentru a pleca cu el?
Cineva face duș la baie și eu știu cine e.
