machetedidactice.com

E prea fain să nu rămână aici * „Society Of The Snow”

„Society Of The Snow”, o teribilă și emoționantă poveste despre supraviețuire

Remarcabila poveste de supraviețuire este relatată în noul film intitulat „Society Of The Snow”, aflat în top cinci pe Netflix iar eu am hotărât să-l văd chiar dacă am citit reacțiile unor persoane care contează.

Producția realizată de regizorul spaniol J. A. Bayona este cea mai apropiată versiune a realității prin ce au trecut el și ceilalți pasageri, spune Canessa.

Roberto Canessa - supraviețuitor al zborului 571. FOTO Getty Images
Roberto Canessa – supraviețuitor al zborului 571. FOTO Getty Images

Roberto Canessa era, în anul tragediei aviatice din octombrie 1972, un tânăr student la medicină în vârstă de 19 ani și unul dintre cei 45 de pasageri și membri ai echipajului – inclusiv 18 membri ai echipei sale de rugby Old Christians, precum și familia și prietenii acestora – la bordul unui zbor charter al Forțelor Aeriene uruguayene care zbura din Montevideo, Uruguay, către Santiago, Chile. (sursa: aici)

M-a impresionat și ceea ce a scris doctorul Gabriel Diaconu și tocmai de aceea voi lasă aici aceste rânduri prea interesante și frumoase pentru a fi uitate.

Aşa arăta locul din care au fost scoşi supravieţuitorii zborului 571
Aşa arăta locul din care au fost scoşi supravieţuitorii zborului 57

De la societatea zăpezii, la generația fulgilor de nea
”Nu există iubire mai mare decât să-ți dai viața pentru prietenii tăi”.
Sunt cuvintele scrijelite pe un bilețel de Numa Turcatti, unul din supraviețuitorii accidentului de avion din Anzii Cordilieri. Numa a fost ultimul dintre cei care-au trăit în Valea Lacrimilor, după ce avionul Fokker s-a prăbușit pe versantul serat al muntelui la 13 octombrie, 1972, care a murit de sepsis și inaniție, înainte ca sinistrații să fie recuperați. Iubit de toți ceilalți, prin moartea lui le-a dat imboldul celorlalți 16 din fuselaj de-a trimite o expediție de salvare care, și până în zilele noastre, uimește prin nebunie, spirit temerar dar și noroc.

Cei doi itineranți, Nando Parrado și Roberto Canessa, au escaladat, în 10 zile, două vârfuri cu altitudini de peste 5 mii de metri, au reușit să străbată zeci de kilometri în ciuda temperaturilor care noaptea coborau sub -30 de grade ca apoi, ca prin minune, să fie descoperiți de un gaucho, Sergio Catalan.

Roberto Canessa și Sergio Catalan, fermierul care i-a văzut. FOTO Profimedia
Roberto Canessa și Sergio Catalan, fermierul care i-a văzut. FOTO Profimedia
Aceste rânduri nu sunt despre drama de pe munte. Nu sunt nici despre faptul că, deprivați de orice sursă nutrițională, cei 29 de pasageri care au trăit zile de teroare în frig, și foamete, s-au angajat în antropofagie. O observație pe care fiecare din cei care trăiesc și astăzi, la peste jumătate de secol de la producerea catastrofei, a fost că acolo, la aproape 4000 de metri, într-o lume simplă pe care-ai putea s-o asimilezi comunei primitive, majoritatea au găsit o dimensiune spirituală, un filon profund al binelui, o autentică ”societate a sufletelor” în care, poate cel mai important, predominau altruismul și bunătatea, sprijinul reciproc și colaborarea spre atingerea unui scop.
Deși ar fi putut foarte bine să-și piardă mințile și să se arunce în prima crevasă, băieții cu vârste cuprinse între 19 și 27 de ani au ținut laolaltă. În fiecare noapte s-au înghesuit în fuselajul devenit un ”al doilea uter”, își masau unul altuia picioarele să nu degere, s-au rugat împreună folosind același rosariu, și-au spus glume unul altuia, au jucat jocuri, au îndurat ca un corp comun întunericul morții care-i bântuia la fiecare pas și apoi, la sosirea soarelui, au luat-o de la capăt. Au continuat să spere, au continuat să tragă înainte, spre lumină, spre-o izbăvire din iadul înghețat al Anzilor.
Accidentul din Anzi a fost una dintre obsesiile mele de-a lungul anilor. Pentru că reprezintă un veritabil experiment naturalistic, ecologic, despre umanitate în condiții extreme. Roberto Canessa însuși observă, decenii mai târziu, că e ca și cum divinitatea i-ar fi folosit pe băieți ca pe niște cobai încât, după ce jupoi toate straturile, să vezi cum arată, cu adevărat, omul (”ecce homo”). Eliptic, gândurile se întorc înapoi spre consumul de carne din cadavrele celor decedați, singura sursă de proteină, de nutrienți pentru cei rămași vii, o formă de ”cuminecătură”, așa cum au descris-o mai târziu jurnaliștilor, nicidecum canibalism.
Povestea zborului Fairchild 571 am contrapus-o unei alte povești rămase în istorie, aceea a naufragiului goeletei Bounty pe insula Pitcairn în 1790. Condusă de marinari englezi care se întorseseră împotriva căpitanului HMS Bounty, nava a fost scufundată intenționat încât să ascundă ”urmele” celor care fugeau de amiralitate. Cu totul alt peisaj, număr aproximativ același de supraviețuitori (pe Pitcairn au coborât 6 bărbați, 11 femei, și un copil/ fetiță). Cu totul altă climă, alte resurse, altă motivație, totuși la sfârșitul primului an petrecut în noul habitat din bărbați n-au mai rămas decât doi. Ceilalți au sucombat consumului de alcool, violenței, bolilor. Întoarcerea către un set de reguli (acolo Biblia) și o formă de ”temperare” a făcut ca, treptat, populația de pe Pitcairn să crească astfel că, la peste două secole distanță, insula (și genealogia) să numere peste 1000 de suflete.
Simetric, la jumătate de secol distanță de la accidentul din Anzi, a treia generație de urmași a supraviețuitorilor a depășit 100 de oameni (și probabil vor fi peste 1000 în următorul secol).
N-avem o definiție bună pentru suflet, înafară de caracterul himeric și propunerea, artefactuală, că e o ”sămânță” divină în noi. Probabil, dacă e să fie delir, și dacă e să fie împărtășit (sic!), sufletul constituie cea mai frumoasă boală psihică vreodată imaginată, capabil să transforme o bestie individualistă, predatorială, distructivă (și auto-distructivă, în condiții de restriște), într-o ființă care cooperează, care conlucrează, care pune interesul grupului înaintea interesului propriu.
Eu fac parte din generația X. S-a numit așa pentru că, din diverse motive, copiii au crescut ”cu cheia de gât”. Mi-aduc aminte și cum arăta, și cum se simțea pe piept (motiv pentru care și până în zilele noastre mă simt în siguranță dacă am un pandant la gât), dar și momentul când tatăl meu, folosind o bucată de fir de cordelină pentru escaladă, a pus piesa de metal, a petrecut lasoul materialului, a făcut un dublu nod și apoi l-a ars cu bricheta încât să nu se desfacă niciodată. Cheia de la ușă a fost îngerul meu păzitor, a fost totemul meu, a fost actul meu de identitate, dar a fost și acel lucru pe care trebuia să-l ascund, să nu las pe nimeni să se apropie de el, ca nu cumva să aibă acces, apoi, la ”casa noastră”, nu cumva să ne invadeze, să ne fure, să ne facă rău.
După noi au venit milenialii, apoi au venit digitalii, ”fulgii de nea”. Acești copii care se apropie azi de maturitate n-au mai colonizat insule, n-au descoperit noi continente și, paradoxal, până la pandemia de COVID din 2020 n-au avut de înfruntat mari obstacole. Ei sunt, însă, primii ”digitonauți”, cei care astăzi sunt contemporani cu inteligența artificială, cu ChatGPT, cu tot ce înseamnă ”dark patterns” și ”deepfakes”. Ei sunt deja obișnuiți să comunice în noul limbaj hieroglific, fie că vorbim de emojis sau pidjin-ul vizuo-lexical propus de aplicații precum Instagram sau Tik Tok. Din generația lor, la o primă vedere, se selectează nu doar vârfuri luminoase capabile de salturi tehnologice uluitoare dar și puști din ce în ce mai tineri capabili de cruzime, de crimă în serie sau în masă, de suicid sub influența substanțelor, precum și polarizarea pieței de opinii spre zone extreme pe care le credeam, doream, speram să fie uitate.
Singurătatea, pentru această generație, a devenit patologică. Mulți dintre ei se luptă cu simptome de anxietate, depresie, probleme de comportament alimentar. Când îi scoți din corsetul digital se comportă rahitic, astfel că nu poți să nu-ți pui problema viabilității acestui hibrid social, ”on-line/off-line” pe care noi – părinții lor – l-am permis și-l înlesnim.
Pentru că primii care-au fost seduși de explozia tehnologiei și-a ”rețelelor” am fost noi, crescuți cu cheia de gât. Dar și cei care, fără stăpân sau muște, am continuat să trăim prin spatele de scări de bloc, prin parcuri pe alei prin ganguri. Noi încă mai citeam, și aveam acces, la cărți, la un filon profund de cunoaștere și înțelegere umană. Dar și la antrenamentul analogic al minții prin care, cu greu, să urci golgota moralității. Fără scurtături, și tăvăliți de marile revoluții ale anilor 80, am avut expresia transformată în fapt a ce și-a notat Numa Turcatti, cu ultimele puteri: ”nu există iubire mai mare decât să-ți dai viața pentru prietenii tăi”.
Noi înțelegem într-o altă cheie ce-a însemnat Revoluția din 1989, ce-a însemnat prigoana din anii 2000, ce înseamnă acum războiul din Ucraina sau cel din Gaza.
Dacă nu ne învățăm copiii cum să-și facă (din nou) prieteni, dacă nu hrănim colaborarea socială în timp real între puști, dacă nu-i aducem înapoi la punctul de origine al umanității noastre, ca specie, s-ar putea că în relația om – mașină să vină o zi în care să dea coada din câine, și să ne trezim că suntem noi, de fapt, care-am fost colonizați de Marele Zeu de Siliciu. Iar pe undeva să fie prea târziu, iar profețiile demiurgice ale unor vizionari ca Asimov, Herbert sau Philip K. Dick să devină, tardiv, un adevăr istoric.
Citesc, de câteva săptămâni, îndemnuri ca oamenii să vadă filmul lui Bayona, făcut după cartea lui Vierci, ”Sociedad de la Nieve”. Să vadă filmul. Dar de ce să nu citească mai degrabă cartea? Pentru că ne trebuie o traducere vizuală, deja, pentru că vrem să scurt-circuităm actul de salt în imaginație.
De ani de zile, de când îl recitesc pe Parrado, de când mă întorc la unele din introspecțiile lui Strauch, lui Zerbino, lui Carlitos Paez, sau mărturisirile lui Roberto Canessa, prefer să închid ochii. Și îmi aduc aminte de excursiile pe munte făcute, de mult, cu tata, fiecare cu rucsacul lui, directive pe care mi le dădea despre cum să calc, unde să pun piciorul, dar mai ales dictonul lui casandric: ”muntele nu te iartă decât o singură dată”.
Accidentul din Uruguay ar trebui predat în școală. E o altfel de curiculă, o educație care păstrează, la centru, conceptul de suflet, de omenie, de dăruire dar și bucăți, la propriu, din carnea celor care s-au întors de la capătul lumii, după propria odisee, cu daruri de împărtășit cu cei ce le vor veni, din urmă.

Lasă un răspuns

%d