machetedidactice.com

Mirari și constatări

Știi oameni de ani se zile, din copilărie, dar nu-i cunoști și nu asta-i mirarea că nu are de ce fi ci dubla măsură.

M-am reîntâlnit acu ceva ani cu o vecina din copilărie. De atunci mai relaționasem doar din punct de vedere profesional fără a amesteca trecutul. Știam că este o persoană mai complicată și mă comportam că atare pentru că aveam de realizat niște targete iar firma la care lucra era una care făcea volume, atât de necesare mie și dorită neapărat de superiori.

A urmat o altă pauza pentru că așa au evoluat lucrurile pentru ca să ne revedem de data asta din postura de vecine și vechi cunoștințe,e strict. Am schimbat amabilități iar la un moment dat am auzit: Credeam despre tine că ești o tipă superficială… urmată de o analiză la cum eram privită și percepută atunci și cum mă vede și simte acum.

Mai apoi ne-am tot întâlnit, nu chiar foarte des și am povestit despre una alta, ce aveam și noi în comun pentru ca la un moment dat să mă roage să rezolv ceva ce era peste puterile mele nu din comoditate ori răutate ci din faptul că implica niște manevre care nu meritau nici un risc din partea mea. Apoi am constatat că mă ocolește/evită și am lăsat lucrurile așa nedorind a interveni, considerând a nu fi oportun știind că nu am greșit cu nimic.

Am avut câteva secvențe în care fiind pe stradă și văzându-mă, a trecut pe partea cealaltă eu privind doar, nefăcând nimic pentru a schimba asta.

De când trec prin nebunia asta nu a venit, a trimis un mesaj însă ne-am întâlnit în stradă și chiar dacă m-a văzut nu a avut puterea să spună nimic.

Acum, trecând ea printr-o situație similară, am considerat că trebuie să mă comport așa cum sunt eu, firesc, fără ranchiună, omenește ceea ce am și făcut.

M-a îmbrățișat când m-a văzut, a încercat să se scuze, dar am schimbat vorba, am povestit, ne-am consolat câteva minute bune chiar dacă era foarte frig afară.

Când am plecat mi-am spus: Ești surpriza zilei, chiar nu m-așteptam.

Trebuie să recunosc că nu mi-a fost comod să adopt atitudinea asta doar că viață e așa de scurtă și am realizat că poți dispărea într-o clipă când nici nu te aștepți și atunci, la ce bun atâta încrâncenare? M-am simțit bine procedând așa și sunt convinsă că și ea deci a meritat.

Irosim așa de multă energie pentru niște orgolii prostești în loc să o canalizam spre lucruri cu adevărat importante încât trebuie să intervenim, atunci când se poate, pentru a schimba asta. Și atât de multă lume ar avea de câștigat.

Lasă un răspuns