Sunt atât de fericită că am dus la bun sfârșit o carte pe care am adus-o-n casă de multă vreme și care, nu știu din ce considerente nu se dădea citită. Dar iată că la Clubul cititorilor de cursă lungă am citit mai multe referințe și așa, într-o perioadă destul de complicată a existenței mele am reușit să o parcurg și nu oricum ci într-un cadru adecvat, pe tăpșanul verilor și lecturilor mele.
Trebuie să mărturisesc că am avut ceva de căutat asta pentru că nu am studii aprofundate despre perioada imperiului roman și grec din antichitate, cu multe dintre personajele pomenite în povestea scrisă de Marguerite Yourcenar trebuind a face cunoștință. E o parte care-mi place în timpul lecturii, aceea de a intra pe culoare secundare și a descoperi alte povești care vin să întregească totul. Voi zăbovi asupra a trei dintre ei și anume Pompeia Plotina, Vibia Sabina și Antoninus. Evident, Hadrian va fi personajul central.
Despre Pompeia Plotina, un personaj atât de important în viața lui Hadrian am aflat că s-a născut la Nemausus, în provincia Gallia Narbonensis, în timpul domniei lui Nero. S-a căsătorit cu Traian, înainte ca acesta să acceadă la titlul de împărat roman. Deși căsătoria a fost fericită, nu au avut copii.
În anul 97, Plotina împreună cu soțul ei s-a mutat la Colonia, în Germania inferior, unde Traian a devenit guvernator. Cuplul a locuit împreună cu sora lui Traian, Ulpia Marciana, fiica acesteia, Matidia, și două dintre nepoatele sale, Vibia Sabina și Matidia.
În ianuarie 98, Traian a devenit noul împărat roman, urmându-i lui Nerva, iar în anul următor, familia imperială s-a stabilit la Roma. În timpul ceremoniei de încoronare a lui Traian, Plotina s-a adresat mulțimii și a exclamat că dorește să rămână aceeași femeie care fusese până atunci.
În 105, Traian i-a acordat titlul de Augusta. Plotina l-a protejat pe Hadrian care, rămas orfan de tată la vârsta de zece ani, a intrat sub tutela lui Traian. A acționat mult pentru accelerarea carierei tânărului Hadrian, iar la moartea lui Traian, survenită în 117, părerea sa a fost determinantă pentru numirea lui Hadrian ca succesor al lui Traian.
Pompeia Plotina a murit în anul 121 și a fost divinizată de Hadrian, care a ridicat două temple în onoarea ei, unul la Nemausus, iar altul la Roma, în Forul lui Traian.
Pompeia Plotina a fost renumită pentru calitățile sale de austeră matroană romană. A fost faimoasă pentru interesul pe care-l avea față de filosofie. A aderat la epicurism și a contribuit la relansarea acestui curent filosofic. (sursa: aici)
Vibia Sabina s-a născut prin anul 86, fiind fiica Saloninei Matidia (nepoata împăratului Traian) și a lui Lucius Vibius Sabinus, politician cu rang consular.
S-a căsătorit cu Hadrian, la cererea împărătesei Pompeia Plotina, pentru ca acesta să poată succeada la tronul imperiului unchiului mamei sale, Traian, în 117. Cuplul nu a avut copii, iar căsătoria a fost nefericită. În 128 Vibia Sabina a primit titlul de Augusta.
Soția mea încetase din viață în reședința din Palatin, pe care o prefera în continuare celei de la Tibur și unde trăia înconjurată de o curte mică de prieteni și de rude spaniole, singurii care contau pentru ea. Menajamentele, dovezile de curtoazie, slabele intenții de înțelegere au luat între noi sfârșit încetul cu încetul, lăsând la vedere antipatia, pornirea, pizma și, din partea ei, ura. O vizitasem în ultima vreme; boala oțetise și mai mult firea-i acră și morocănoasă; pentru ea, întrevederea a constituit prilejul unor reproșuri violente care au ușurat-o, dar pe care a avut indiscreția să le facă în fața unor martori. Se bucura că moare fără copii; neîndoielnic că fiii mei mi-ar fi semănat; pentru ei ar fi avut aceeași aversiune ca și pentru tatăl lor. Această frază supurândă de ranchiună este singura dovadă de dragoste pe care mi-a dat-o Sabina mea; scormonea cele câteva amintiri tolerabile ce rămân întotdeauna după o ființă, dacă-ți dai osteneala să le cauți; îmi reamintea de un coș de fructe pe care mi-l trimisese la aniversarea mea, după o ceartă; trecând în litieră pe străzile înguste ale municipiului Tibur, prin fața modestei case de odihnă ce aparținuse pe vremuri soacrei mele, Matidia, evocam cu amărăciune câteva nopți reci și dure. (pagina 219)
Vibia Sabina a murit înaintea soțului ei, prin 136 – 137, din cauze rămase necunoscute. Unele lucrări sugerează că Hadrian ar fi otrăvit-o, însă nu există nicio dovadă. Urna sa funerară a fost depusă la Mausoleul lui Hadrian. (sursa: aici)
Antinous a fost un tânăr grec din Bitinia favorit și iubit al împăratului roman Hadrian. După moartea sa prematură înainte de a împlini 20 de ani, Antinous a fost îndumnezeit la ordinele lui Hadrian, fiind adorat atât în Orientul grec, cât și în Occidentul latin, uneori ca un zeu și alteori doar ca un erou.
Se știe puțin despre viața lui Antinous, deși se cunoaște că el s-a născut în Claudiopolis (azi Bolu, Turcia),în provincia romană Bithynia et Pontus. Probabil că i-a fost prezentat lui Hadrian în 123, înainte de a fi dus în Italia pentru studii superioare. Devenise favoritul lui Hadrian până în 128, când a fost dus într-un turneu al Imperiului Roman ca parte a succesiunii personale a lui Hadrian. Antinous l-a însoțit pe Hadrian în timpul participării sale la Misterele Eleusinei anuale din Atena și a fost alături de el când a ucis leul marousian în Libia, un eveniment foarte mediatizat de împărat.
Aerul era apăsător și calm; nici măcar nu era nevoie să ne preocupăm de direcția vântului. Să fi trecut abia de ceasul al zecelea, căci Antinous îmi arătă pe apă niște nuferi roșii încă larg deschiși. Fiara regală apăru deodată într0un foșnet de trestii călcate în picioare, își întoarse către noi frumosul său bot înfricoșător, una dintre înfățișările cele mai divine pe care o poate lua primejdia. Situat puțin mai în urmă, nu l-am putut opri pe copil, care își îndemna calul fără nici o prudență, aruncă lancea apoi cele două sulițe, cu pricepere, dar prea de aproape. Jivina, străpunsă în gât, se prăbuși bătând pământul cu coada; nisipul stârnit ne împiedica să vedem altceva decât o masă neclară din care se ridica urletul fiarei; în fine, leul se repuse pe picioare, își adună forțele spre a se arunca asupra calului și călărețului dezarmat. Prevăzusem riscul; din fericire, calul lui Antinous nu se clinti: animalele noastre erau admirabil dresate pentru acest gen de joc. Mi-am interpus calul, expunându-mi flancul drept; aveam obișnuința acestor exerciții; nu mi-a fost greu să dau leului, deja lovit mortal, lovitura de grație. S-a prăbușit pentru a doua oară, botul i se rostogoli în noroi; o șuviță de sânge negru se scurgea în apă. Uriașa pisică de culoarea deșertului, de miere și soare, îți dădu sufletul cu o maiestate mai mult decât omenească. Antinous se aruncă de pe calul său acoperit de spumă și care tremura încă; tovarășii ne-au ajuns din urmă; negrii au tăbărât în tabără imensa victimă moartă. (pagina 160)
În octombrie 130, deoarece făceau parte dintr-o flotilă care mergea de-a lungul Nilului, Antinous a murit în mijlocul unor circumstanțe misterioase. După moartea sa, Hadrian l-a îndumnezeit pe Antinous și a fondat un cult organizat dedicat cultului său care s-a răspândit în tot Imperiul. Hadrian a fondat orașul Antinoopolis aproape de locul morții lui Antinous, care a devenit un centru de cult pentru închinarea lui Osiris-Antinous. Hadrian a fondat, de asemenea, jocuri în comemorarea lui Antinous care să aibă loc atât în Antinoopolis, cât și în Atena, Antinous devenind un simbol al viselor lui Hadrian de pan-helenism. Cultul lui Antinous s-a dovedit a fi unul dintre cele mai durabile și populare culte ale oamenilor zeificați din Imperiul Roman, iar evenimentele au continuat să fie fondate în onoarea lui mult timp după moartea lui Hadrian.
Antinous a devenit un simbol al homosexualității masculine în cultura occidentală, apărând nu doar în această carte ci și în scrierile lui Oscar Wilde ori Fernando Pessoa. (sursa: aici)
Dintre personajele de referință ale antichității, în afară de Hadrian însuși și Augustus, Antinous e cel de la care s-au păstrat cele mai multe reprezentări până în zilele noastre, în condițiile în care odată cu apariția creștinismului au fost distruse multe dintre ele. Lambert credea că sculpturile lui Antinous „rămân, fără îndoială, unul dintre cele mai înalte și ideale monumente ale iubirii pederastice ale întregii lumi antice”, descriindu-le, de asemenea, drept „marea creație finală a artei clasice”.
Ce mi-a mai plăcut au fost referințele la daci chiar dacă ele nu sunt măgulitoare.
De asemenea, mi-au mers la suflet descrierile naturii, a mării în special și nu știu cum să explic, dar pentru mine Hadrian a avut o voce, calmă și așezată, molcomă cu accente răspicate atunci când a fost nevoie, șoptită în perioadele în care soarele nu era pe cer ori întâlnirile de taină trebuiau a rămâne așa; melodioasă atunci când îl descrie pe Antinous. Am admirat felul în care autoarea descrie modul în care Hadrian a condus imperiul, ceva ce părea ușor și la îndemâna oricui fără a încărca cititorul din mine deja copleșit de el. A reușit să-i dea o voce pe care să o aud eu – dintr-un teritoriu care nu i-a fost străin în viața sa – după atâtea mii de ani, ea având cele mai alese inflexiuni auzind-o atât de clar.
Hadrian nu este un om fără de greșeală însă înțelepciunea și felul cum orânduiește oamenii pe care-i conduce arată istețime și autenticitate, multe dintre realizările sale rezistând probei timpului. M-au fascinat pasaje întregi în care am citit despre viața cotidiană și banalitatea ei, gândurile despre bătrânețe și boală, descrierile lumii pe care vrea să o lase în urma sa.
Puține luni după marea criză, am avut bucuria să văd formându-se din nou pe malurile Orontelui șirul caravanelor; oazele se repopulau cu negustori care comentau știrile la lumina focurilor la care-și pregăteau cina, încercând în fiecare dimineață, odată cu mărfurile transportate în ținuturi necunoscute, și multe idei, cuvinte și obiceiuri ce ne sunt proprii și care, încetul cu încetul, puneau stăpânire pe pământ cu mai multă siguranță decât legiunile în marș. Circulația aurului, fluxul ideilor, subtil asemenea celui al aerului vital în artere, reîncepeau înlăuntrul marelui trup al omenirii; pulsul pământului pornise din nou să bată.
Nu poți înțelege nimic dintr-o boală câtă vreme nu-ți dai seama de strania ei asemănare cu războiul sau cu dragostea: compromisurile, prefăcătoriile, nevoile ei acest ciudat și unic amestec produs de contopirea unui temperament cu suferința. (pagina 211)
Mă bucur că am reușit să o parcurg, tare mă bucur. Încercați! Spor!
